Note, stări, zile
26 mai 2012, Berlin
Pe un zid de lîngă Checkpoint Charlie, cineva a scris cu litere de o şchioapă următoarea întrebare: „Cînd a fost ultima dată cînd ai făcut ceva pentru prima dată?“. Un fel de a semnala că viaţa înclină spre inerţie, spre schemă, spre mecanism. Repetitivitatea prevalează asupra experimentului, previzibilul anulează riscul. Nu mai „încerci“ nimic, nu mai tatonezi în zona surprizei. Vrei, dimpotrivă, liniştea ritmică, netulburată, a unui timp fără accente. Vrei liniaritatea, deşi tocmai ea conduce mai abrupt către sfîrşit. Bătrîneţea e un ritual accelerat al repetitivităţii. Dar nu caută majoritatea oamenilor, indiferent de vîrstă, să iasă de sub „ameninţarea“ insolitului? Nu vrem toţi dulcea plictiseală a lucrurilor „aşezate“? Nu vrem să scăpăm de „grija zilei de mîine“, de provocări istovitoare, de inflaţia noutăţii „destabilizatoare“?
Trăim în spaţiul paralizant al unei crescînde stereotipii, jalonate de formule demobilizatoare: „La ce bun?“, „Nu te băga unde nu-ţi fierbe oala!“, „Stai la locul tău!“, „Vezi-ţi de treabă!“ „Nu te amesteca!“, „Fii cuminte!“. Toate – modalităţi de a alege reculul şi, la limită, dispariţia. A fi şters, a nu ieşi în evidenţă, a nu te hazarda, a nu trăi aventuros – aceasta e axa înţelepciunii comune. Rutina ca ideal! E preferabil să renunţi cît mai devreme la tentaţia de a face ceva „pentru prima dată“. Răsturnată, întrebarea de la Checkpoint Charlie capătă însă o turnură mai dramatică: „Cînd a fost prima dată cînd ai făcut ceva pentru ultima dată?“. Acestei întrebări nu i se poate răspunde. Nu ştim niciodată cînd e ultima dată, care e ultima experienţă nouă şi, mai ales, care ne este ultima zi. Înţelepciunea tradiţională propune, de aceea, o altă soluţie decît aceea a prudenţei repetitive. Ea ne spune că e bine să faci tot ce faci ca şi cum ar fi ultima dată. Şi mai cu seamă să trăieşti fiecare zi ca şi cînd ar fi ultima.
Aprilie 2012, Bucureşti
Arhivă. Printre hîrtii mai vechi, găsesc o scrisoare către Monica Lovinescu, în care încercam să explic de ce totuşi mă întorc în ţară, după sejurul humboldtian de la Heidelberg şi după ce refuzasem propunerea de a „alege libertatea“, acceptînd să lucrez pentru postul de radio de la München. Iată un fragment (scrisoarea e din 1983):
„Există o Românie în utopia căreia trăiesc de cînd mă ştiu, fie căutîndu-i supravieţuitorii, cîţi mai sînt, fie citindu-i cărţile, cîte s-au putut scrie, fie ascultînd, în copilărie, amintirile cîte unui unchi sau ale cîte unei mătuşi despre «vremurile de altă dată». Există o aromă a acestei Românii, o gestică a ei, un tabiet al ei; există, pe scurt, o stilistică a acestei Românii la care poţi visa încă să te întorci. La ce altă Românie te mai poţi întoarce? Pe măsură ce se apropie ora plecării, îmi e tot mai limpede că mă întorc spre o abstracţiune. De fapt, nu de o întoarcere e vorba, ci de o regresiune, de un reflex arhaic – aproape animal – al vetrei proprii. Mă întorc într-un spaţiu în care se merge de la expresie către simpla prezenţă, de la atitudinea lucidă către tropismul subconştient. Mă întorc la condiţia unei aşteptări vegetale, a unei înfrîngeri. Fireşte, şi exilul e o înfrîngere. România nu mai poate fi astăzi decît dialogul nostalgic dintre două înfrîngeri: înfrîngerea celor rămaşi acasă, din resemnare sau laşitate, sau dintr-un abuz al speranţei, şi înfrîngerea celor pribegi, condamnaţi să nu poată înainta decît privind îndărăt, spre un «numinosum» al obîrşiei. S-a ajuns, cu alte cuvinte, la situaţia în care parabola fiului risipitor nu mai are sens. Fratele fiului, cel rămas la moşia părintească, şi-a pierdut singura virtute pe care o avea, şi-a pierdut cuminţenia. Iar fiul risipitor nu mai are la ce se întoarce şi riscă să se dizolve în risipirea sa“.
8 mai 2012, Berlin
Un vis ciudat de-acum cîteva nopţi. Se făcea că sînt tatăl unui copil de două luni, cu ochi mari, albaştri. Îl ţin în braţe. Mă întîlnesc cu Sorel Vieru (pe care nu l-am mai văzut de mult, dar la care mă gîndesc adesea). Copilul, perfect articulat în ciuda vîrstei sale, îl întreabă: „Există Dumnezeu?“. „Dar de ce ţi se pare importantă întrebarea asta?“ îl întreabă, la rîndul lui, Sorel. „Ca să nu ieşim din fotografie, atunci cînd vine vorba de viaţa de apoi“ – sună răspunsul.
