Uniformizarea. Sau despre cum ne tragem de Gulliver

O lume bîntuită de duhul răului. Un duh al uniformizării, al egalizării, al dorinţei bolnave de a fi, cu toţii, la fel. Uniformizarea nu poate duce niciodată la înălţare. Nici măcar la ordine, aşa cum o înţelegem în nostalgiile noastre. Ordinea civilizaţiei pe care o visăm difuz, de fiecare dată altfel, în funcţie de circumstanţele în care ne aflăm. Uniformizarea ne ajută pe toţi să ne „ascundem în mulţime“. Să facem exerciţiul libertăţii de exprimare de la adăpostul maselor, al mulţimii, al turmei. Aici nu mai există voinţă personală, ci doar disperarea nerecunoscută de a fi pierdut iremediabil toate datele personale ale sinelui. Iar această pierdere, deseori prezentată ca o victorie delirantă, înseamnă coborîrea spre cele mai murdare cotloane din subsolul umanului, mult dincolo de ceea ce numim animalic.

Cei mai mulţi dintre noi ne amintim de Călătoriile lui Gulliver doar atunci cînd vine vorba de Ţara Piticilor. Ştim povestea de cînd eram mici, am văzut filmul de desene animate, am colorat cărţi, şi l-am păstrat în memorie ca pe unul dintre cele mai spectaculoase episoade ale poveştilor copilăriei. Însă lumile lui Jonathan Swift merg mult mai departe decît războiul între Lilliput şi Blefuscu, iscat de la marea controversă – la ce capăt spargem oul fiert?! Iar dacă, uneori, ne amintim că fabuloasele călătorii ale lui Gulliver continuă şi în Brobdingnag, Ţara Uriaşilor, de cele mai multe ori uităm de Laputa, oraşul zburător, de Balnibardi şi Lagado, de Academia care inventa lucruri complet inutile, de Glubbdubdrib, lumea duhurilor celor morţi, de praful otrăvitor de la Luggnagg şi de struldbrugii chinuiţi de nemurirea bătrîneţii, sau de Ţara Houyhnhnmilor, a cailor înţelepţi şi senini, oripilaţi de oameni – yahoo-ii primitivi şi căzuţi în mizeria absolută a instinctelor animalice. Uităm că poveştile romanului lui Swift nu trec doar prin glumiţa ascuţită a satirei, ci că sfîrşesc în disperarea inadaptării, în ororile uniformizării răului, în schimonosirea umanului, pînă la cele mai groteşti căderi în neantul mizeriei fără sfîrşit.

Călătoriile lui Gulliver – seria de exerciţii scenice coordonate de Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu – nu se ascunde în dosul unei formule care evită, cu fiţă, cu fentă, folosirea termenului regie. E o modalitate de a anunţa, corect, faptul că nu se propune un spectacol al redescoperirii poveştilor copilăriei, ci, pur şi simplu, un alt fel de viziune asupra acestui roman tulburător. Oricum, o formulă de a prezenta un spectacol, pe afiş, nu salvează un lucru prost, după cum nici nu ştirbeşte ceva bine făcut. Sigur că se poate vorbi despre o modă a abordării teatrale a lucrărilor literare care par imposibil de dramatizat, sigur că un spectacol poate să convingă sau nu. Şi, la fel de sigur, orice brand personal – fie de om politic, sportiv, artist – se poate bucura de admiraţie fanatică, dar şi de contestare furibundă. Însă a aştepta o formă de confort al interpretării, a hotărî din start că povestea lui Swift nu poate fi decît aşa cum o ştim noi sînt doar piedici în faţa şansei de a descoperi un alt fel de a vedea lucrurile.

E adevărat, nu le poţi pretinde tuturor să vină la teatru cu o lectură proaspătă, avînd, în felul acesta, garanţia receptării corecte – dacă o fi existînd aşa ceva. Dar, oare, nu e la fel de greşit să mergi la un spectacol aşteptîndu-te să descoperi serenitatea fragmentelor tale de amintire despre ceva? Evident că, în situaţia asta, interpretarea lui Silviu Purcărete poate să ţi se pară neinspirată, exagerată, ba chiar maladivă. E firesc. Tu ai plecat de acasă cu grila critică gata făcută, cu un anumit tip de aşteptări estetice şi emoţionale, iar în sala de spectacol primeşti altceva. Ca în celebrul banc – „Ei, asta-i bună! Uite, domnule, ce-l întreb eu, şi ce-mi răspunde el…“ Poate că cel mai corect lucru care ar trebui amintit, fără vreo pretenţie de a impune un tip de receptare în detrimentul altuia, ar fi faptul că romanul lui Swift permite din plin viziunea regizorală a acestui spectacol de teatru. Lumi care îşi privesc propria bizarerie cu credinţa că nu există ceva mai justificat şi mai drept, inutilităţi delirante care cred că slujesc folosinţa imediată, cruzimea aberantă ca normă a existenţei, imposibilitatea de a accepta să te gîndeşti măcar la faptul că binele tău poate fi cel mai cumplit rău al altuia.

Pentru unii, acest spectacol surprinzător poate părea doar o repetare a motivelor narative şi a clişeelor vizuale ale unui regizor deja previzibil. Pentru alţii, această persistenţă a lui Silviu Purcărete în propriile obsesii poate să ofere bucuria descoperirii unui creator care îşi limpezeşte uluitor, la vedere, mijloacele prin care se exprimă. Unii îl pot acuza de păcăleală, de orgoliul de a demonstra ce poate scoate din pălăria de scamator. Alţii îl pot admira pentru onestitatea din expunerea propriei scamatorii, transformată în act de artă care îşi comentează mecanismele. Şi e absolut normal şi bine să fie aşa. Consensul în emoţia produsă de actul artistic e la fel de barbar şi de periculos ca uciderea oamenilor sau a animalelor în arenă.

O povestire cu analiză, scenă de scenă, nu face nici un rău acestui spectacol. Însă, sub rezerva subiectivităţii, şi în absenţa pretenţiei de certitudine nestrămutată, prefer să povestesc acest spectacol ca pe o fascinantă propunere de descoperire a felului înfricoşător în care urîtul şi răul lucrează în dosul pretenţiei de frumos şi de bine. Iar o miză atît de mare nu are cum să scape de ambuscadele controversei. Şi nici n-ar fi bine dacă ar scăpa. S-ar pierde în uitare şi clasare. 
 
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.