Candidaţi şi promisiuni
În ultimele zile, s-au plimbat prin presă cîteva dintre cele mai trăsnite, aberante sau aiurite promisiuni ale candidaţilor la primărie. Ziarele şi posturile TV au găsit un nou prilej de băşcălie aducătoare de (ceva) audienţă. Omul care vrea să planteze pomi fructiferi lîngă staţiile de tramvai mi s-a părut de departe cel mai interesant: are o viziune absolut paradisiacă despre lume, viaţă şi transportul în comun, nu înţeleg de ce a fost luat peste picior. În plus, omul a fost sincer: „dacă ajung primar, îmi iau BMW“.
Promisiuni aiuritoare fac însă nu doar astfel de excentrici, ci şi candidaţii cu pretenţii de seriozitate şi cu şanse să devină primari. De fapt, am impresia că – mai mult decît la alegerile parlamentare – campania electorală se rezumă la arta & tehnica de a promite. Mai abil sau mai brutal (precum omul nostru cu pomii fructiferi sau candidatul care vrea să facă metrou la Rîmnicu Vîlcea), candidaţii promit că vor face şi vor drege şi sînt chitiţi pe verbul „a rezolva“. Am ascultat vreo două zile la rînd emisiunile electorale de la radioul public (care se achită serios de treaba asta) şi, în discursurile celor mai mulţi candidaţi, am identificat revenirea obsedantă a angajamentului că „vor rezolva“ tot felul de probleme. E frapant că astfel de probleme sunt, de foarte multe ori, nerezolvate de ani întregi şi presupun cheltuieli şi eforturi mari. Silviu Prigoană promite că va scăpa de cîinii vagabonzi în şase luni şi că transportul public va fi gratuit. Un candidat dintr-un sector bucureştean spunea că „va rezolva problema parcărilor“. Aşa simplu? Altul, din provincie, promitea construcţia unui spital, modernizarea oraşului, parc tehnologic şi altele. Cînd moderatoarea l-a întrebat cu ce bani, a răspuns, evident: „cu bani europeni“. Într-o ţară care se chinuie de atîta amar de ani să cheltuie fondurile acordate de UE, campania electorală readuce pe buzele candidaţilor uşurinţa de a pronunţa cu uşurinţă aceste două vorbe deja mitice: „bani europeni“. Genul acesta de promisiuni „măreţe“ bazate pe nimic ar trebui, cred, să nu mai „ţină“ la alegători, care s-au mai fript de cîteva ori cu laptele şi mierea revărsate de candidaţi în campania electorală şi secate după aceea. E tipul de promisiune despre care oamenii şi-au dat seama că nu e realizabilă cu una, cu două şi, din acest motiv, pe mulţi îi descurajează să meargă la vot. Stereotipuri precum „toţi sînt o apă şi-un pămînt“ sau „toţi promit, dar nimeni nu face nimic“ îşi au originea în asemenea ficţiuni edilitare: metrouri, parcări, construcţii publice, autostrăzi suspendate şi alte minuni.
Alţi candidaţi însă au învăţat (sau au fost învăţaţi) cîte ceva mai concret despre arta & tehnica promisiunii, aşa că sînt „targhetaţi“: nu se adresează tuturor, ci unor categorii anume. Pe vreo doi candidaţi – din localităţi diferite – i-am auzit vorbind despre cum vor rezolva problemele pensionarilor. Unul promitea un fel de „supliment de pensie“ din partea primăriei, în valoare de 200 de lei lunar, altul promitea un „card de pensionar“ cu care beneficiarii vor avea reduceri de preţ la magazine. „Care magazine?“ – a întrebat moderatoarea, adăugînd că au mai fost asemenea experimente (precum economatele) şi au eşuat. „Toate magazinele care vor dori să intre în acest sistem, eu am vorbit deja cu unii patroni din comerţ şi sînt dispuşi să se asocieze cu primăria“. De parcă visul tuturor comercianţilor ar fi să facă reduceri de preţ uite-aşa, de-un capriţ, sau de dragul primarului şi al pensionarilor.
Cele mai multe discursuri ale candidaţilor sînt de-un optimism utopic: pare o floare la ureche să „rezolve“ orice. Campania pentru alegeri locale aduce în spaţiul public un fel de visare cu ochii deschişi: totul pare atît de simplu şi clar... Cei care se vor aleşi şi practică asemenea iluzii mituiesc, de fapt, simbolic electoratul: ştiu bine că nu vor putea realiza ce spun, dar în tînăra şi ezitanta democraţie românească s-a impus stereotipul că în campanie „tre’ să promiţi, pe urmă te descurci tu cumva...“. Modul acesta de a promite este profund nedemocratic. Mulţi candidaţi se uită spre alegători ca spre o turmă de fraieri pe care-i poţi cumpăra ieftin, promiţînd fie lucruri care „sună bine“ (dar sînt greu de realizat), fie mărunţişuri care ar mai drege un pic viaţa cotidiană. Pe de altă parte însă, şi alegătorii au o problemă. Mulţi oameni s-au obişnuit cu puţin şi n-au cine ştie ce aşteptări. Dacă un primar a asfaltat cîteva străzi, a pus becuri prin spatele blocurilor şi a făcut curăţenie în parc, se cheamă că „e bun“, „şi-a făcut treaba“ şi e votat din nou. Mulţi oameni nu-şi pun problema că a face curăţenie în oraş e minimal, nu pentru asta alegi un primar. Dar s-au obişnuit – încă de pe vremea lui Ceauşescu – să trăiască precar şi improvizat, iar termenul lor de comparaţie e undeva în urmă, în anii negri ai comunismului, faţă de care asfaltul nou şi iluminatul public par nişte salturi bruşte pe „cele mai înalte culmi“ ale civilizaţiei.
De fapt, şi candidaţii care promit minuni instant, şi cetăţenii care nu ştiu ce să pretindă şi ce să aştepte de la un primar au contribuit, în anii tranziţiei, la una dintre marile ratări ale funcţionării democraţiei româneşti: refacerea cu adevărat a comunităţilor şi identităţilor locale. Ne merge în continuare prost pentru că nu sîntem mai preocupaţi de alegerea lui Vodă şi a boierilor de la centru decît de alegerea celor care ne pot simplifica (sau complica!) viaţa de toate zilele. Reflex al comunismului, ideea că schimbarea vine „de sus“, de la preşedinte şi prim-ministru, i-a făcut pe mulţi să fie dezamăgiţi de democraţie şi să nu mai voteze, fără să-şi dea seama că democraţia porneşte din satul sau oraşul lor. Dar numai dacă au un comportament de cetăţeni, nu de „clienţi“ uşor de cumpărat cu oarece reduceri de preţ şi cîteva promisiuni irealizabile.
