Dansul arterelor

Domnul Onoriu era cunoscut în instituţia (de stat) în care lucra şi printre vecinii de la bloc drept „pîinea lui Dumnezeu“. Bonom înnăscut, el avea o vorbă bună sau o glumiţă inocentă pentru fiecare în parte, de-a lungul unei zile, aşa încît comunitatea îl simpatiza cu fervoare făţişă. Într-o bună zi însă, ceva neobişnuit se întîmplă. Aflat în birou la doamna Angelica Pilon, contabila-şefă a instituţiei, domnului Onoriu a început să-i zvîcnească brusc o venă de la tîmpla stîngă. Motivul trebuie căutat în schimbul de replici anterior dintre cei doi protagonişti. Angelica, o femeie destul de aprigă de felul ei (aici, poate, şi funcţia jucase un oarece rol!), nu prea avusese timp de amabilităţile eroului nostru şi fiind, se pare, cu capsa pusă, îl cam trimisese la plimbare chiar de la primele lui cuvinte. Domnul Onoriu cerea aprobarea transportului pe ordinul de deplasare (în interes de serviciu), însoţindu-şi demersul, ca de obicei, cu o sumedenie de bancuri şi surîsuri ghiduşe. Contabila-şefă – cu o încruntătură aparent cronică pe chip – îl privi complet insensibilă. Pentru prima oară, jocul scenic, plin de curtoazie, al bărbatului era frecţie la un picior de lemn, destrămîndu-se patetic la replicile răstite al doamnei Pilon: „Ia mai scutiţi-mă cu solicitările astea de deplasări! Parcă eu nu ştiu că vreţi să vă distraţi pe banii contribuabilului? Dacă directorul aprobă cumva, o să plătească din buzunarul propriu, pentru că, pe cereri nesimţite, eu nu-mi pun semnătura!“.

Nu ştim dacă întreaga atitudine ostilă a Angelicăi declanşase mica zbatere venoasă sau numai acest ultim termen – de repudiere agresivă a „naturelului simţitor“ ascuns dincolo de zîmbetele amabile de pe faţa lui Onoriu. Cert este că, după observaţia abruptă a doamnei Pilon, bărbatului i se declanşă „dansul“ din frunte şi un val de roşeaţă închisă, discret vişinie, îi acoperi, cu violenţă, obrajii. Cu un glas cavernos, complet necunoscut alterităţii, el rosti următoarele: „Cum îndrăzneşti, nenorocito, să vorbeşti aşa cu mine? Otreapă ce eşti, mizerabilă odioasă şi scursură lugubră! Îţi strîng beregata aici în birou pînă guiţi ca la Ignat, mă-nţelegi?“. Nu fusese doar o figură de stil. Domnul Onoriu chiar întinse mîna convulsivă către gîtul doamnei Angelica. Aceasta, paralizată, cu ochii dilataţi de groază, nu putu să schiţeze nici un gest. Drept urmare, Onoriu-Pîinea-lui-Dumnezeu o apucă de gulerul taiorului şi o suci înspre el. Cu privirea injectată, îi mîrîi, în nas, în aceeaşi tonalitate demonică: „De mîna mea mori, strigoaico! De mîna mea! Auzi? Eu sînt Montezuma (ochii i se dădură uşor peste cap cînd silabisi numele regelui aztec, ca la un orgasm scurt şi silenţios, n.n.), iar tu un microb (bulbii oculari îi reveniră treptat la simetria înfricoşător-aţintită, similară simbolurilor aparatelor de poker mecanic, n.n.).“ După aceea, o eliberă din strînsoare, îşi îndreptă nodul cravatei şi frizura şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, ieşi din birou. Din uşă, îi strigă femeii împietrite pe scaun, în nota sa prietenoasă, dintotdeauna: „Sărut mînuşiţele! Vă mulţumesc mult! Mai trec eu pe la dumneavoastră“.

Doamnei Angelica Pilon i-au fost necesare minute bune pentru a se întoarce la viaţă. Întocmai ca un om care s-a aflat la un pas de înec, ieşi subit din catatonie, trăgînd, cu şuierături morbide, aer în piept. Se aruncă în sus de pe scaun, zvîcnind spasmodic, şi începu să zbiere din toţi rărunchii, aidoma strămoşilor ei rurali, neştiuţi, cu care se întîlnea acum, complet neaşteptat, pe singurul palier rămas funcţional în creierul său – cel reptilian: „Săriţi, uăi, fraţilor, uăi! Ajutoor! Mă omoară nebunu’, uăi! Veniţi, oamini buni, opriţi-l pe dement! Ajutoor, uăi!“. Colegii năvăliră în biroul doamnei contabil-şef, încercînd, disperaţi, să o liniştească. I-au adus apă şi i-au masat mîinile reci etc. etc. Povestea e lungă şi noi ne apropiem, în viteză, de punctul terminus al spaţiului alocat. Trebuie spus doar că, printre sughiţuri şi convulsii, doamna Angelica l-a indicat pe domnul Onoriu drept agresor cu sînge rece. Lumea a privit-o stupefiată, hotărînd să facă apelul telefonic de urgenţă. Au venit directorii, s-au adunat membrii Consiliului de Administraţie, au apărut, puzderie, secretarele. A fost adus domnul Onoriu (care i-a provocat o nouă criză de catatonie doamnei Pilon). Omul privea nu atît şocat, cît stingherit, scena, fiind bătut, cu înţelegere, pe umăr, de către şefi. Toţi se uitau la Angelica stupefiat-neconvins, aşa cum, probabil, te uiţi la cineva care se străduieşte să te convingă de faptul că tocmai i-au recoltat probe biologice mai mulţi omuleţi verzi. A sosit şi poliţia, care a recomandat intervenţia unui psihiatru. Doamnei Pilon i s-au dat, cu forţa, mai multe zile de concediu medical, iar, ulterior, pe fondul agravării isteriei şi cu acordul necondiţionat al familiei, a fost internată într-o clinică de specialitate, unde, periodic, i se administrează şocuri electrice.

Domnului Onoriu – inutil de precizat – i s-a aprobat deplasarea în interes de serviciu şi e perceput cu aceeaşi simpatie fanatică de întreaga comunitate. El are, în continuare, o vorbă bună ori un zîmbet amical pentru fiecare. Trece, zilnic, plin de voioşie pe coridoarele instituţiei unde lucrează şi ale blocului unde locuieşte, răspunzînd jovial la saluturile entuziaste ale poporului. Doar la o privire foarte atentă, cineva ar putea observa că, discret, undeva la tîmpla stîngă, îi pulsează, în permanenţă, o venă.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009. 

Foto: V. Dorolţi