Amîndoi au dreptate
Băsescu are dreptate. Ponta are dreptate. Amîndoi au dreptate.
Propunerea de directivă conţinînd „regulile de siguranţă privind utilizarea instrumentelor sanitare tăioase“ are un drum lung. S-a născut de la vreun sindicat al infirmierelor şi medicilor, supărat pe numărul mare de accidente de muncă în spitale, sau de la un mare producător european de bisturie, iritat de brusca apariţie pe piaţa comunitară a unor fabricanţi chinezi, indieni sau brazilieni, care merg pe preţuri foarte mici. Prin urmare, se găseşte o singură rezolvare posibilă: un set de norme care să reglementeze standardele de fabricaţie ale uneltelor tăioase folosite în spitale şi policlinici.
O asemenea directivă, ca oricare alta, afectează toate cele 27 de state membre. De aceea, se trece la negocieri, prin intermediul specialiştilor de la reprezentanţele statelor membre, din Bruxelles. Oamenii ăia nu ştiu exact care sînt interesele specifice ale ţării lor, în toate domeniile posibile. Aşa că ei cer lămuriri de la patria mumă (în principiu, de la Ministerul Industriilor şi de la cel al Sănătăţii, de la sindicatele utilizatorilor de instrumente sanitare tăioase şi de la vreo cameră de comerţ care să-i pună în legătură cu fabricanţii). Lista de întrebări este relativ simplă, dorind să lămurească poziţia de negociere. Cîte persoane ar fi afectate de noua reglementare? E în favoarea medicilor şi a asistentelor? Avem producători autohtoni şi, dacă da, ar face faţă noilor standarde de producţie? Ar fi afectat bugetul sănătăţii, dacă s-ar cumpăra (prin licitaţii publice) bisturie de alt fel, probabil mai scumpe? Ar urma apoi o rundă de negocieri în ţară, între ministere, sindicate, patronate, firme de import al echipamentelor sanitare, directori de spitale. Ei se pun de acord, încheagă un pachet de poziţie la care ataşează frumuşel multe date statistice şi trimit totul înapoi, la Bruxelles, la „ai noştri“.
Acolo, se desenează harta intereselor naţionale, se stabileşte cine cu cine va vota, dintre cei 27. Adică, în cazul în care dorim un mîner mai lung cu 3,2 mm pentru bisturie, iar francezii vor doar 2,9, se poate aminti că săptămîna viitoare se va discuta despre propunerea privind definirea energiei nucleare drept curată şi eco. E doar un exemplu...
Documentul este în permanenţă monitorizat de Comisia Europeană, pentru că ei trebuie să îl pună apoi pe masa unor instituţii consultative (două, nu le mai enumăr, căci sînt relativ inutile) şi, mai apoi, la Parlamentul European. În cazul în care varianta trecută pe la aceştia din urmă diferă substanţial de cele zise de Comisie şi de statele membre, urmează mai multe runde de negocieri şi apropiere a poziţiilor. Totul poate dura undeva între trei şi şapte-opt ani.
Ce ne lipseşte nouă, în toată această tevatură? În opinia mea, exact esenţialul. Adică părerea celor direct interesaţi. Ministerele, în grade diferite de profesionalism şi seriozitate, mai trimit cîte un document de poziţie, de calitate diferită, în funcţie de ministru. Sindicatele, dacă află despre ce e vorba, se implică. Cu patronatele este mai greu. Ele se concentrează mult mai mult spre concurenţa internă sau spre afaceri legate de bugetul statului. Consultarea în sine lipseşte. Acea şedinţă la care să se adune toţi cei direct interesaţi, prin reprezentanţi. Undeva, într-o sală adecvată, pe la ministerul de resort. Prin urmare, de cele mai multe ori, auzim la televiziunile de ştiri patroni panicaţi care îşi prevestesc falimentul din cauza cîte unei ticăloase de noi reglementări europene intrate ieri în vigoare şi care nu mai poate fi amendată.
De aceea: Băsescu are dreptate cînd vrea să reprezinte România în Consiliu (acolo e vorba despre negocieri între ţări, adică politică externă). Ponta are dreptate cînd zice că politicile europene sînt ale fiecărui stat în parte, deci reprezintă probleme curente ale guvernării (cum ar fi proiectarea unor instrumente sanitare tăioase). De fapt, oricare dintre ei ar avea o poziţie de negociere slabă, deoarece, din păcate, în marea majoritate a cazurilor, cei direct interesaţi tac, atunci cînd ar trebui să vorbească, şi se indignează, atunci cînd ar trebui să tacă. Pentru că oricum nu se mai poate face nimic.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
Foto: M. Bănică
