Matrimoniul otoman

La început, un salam şi ceva mezeluri, o telemea şi un caşcaval cu pătlăgele roşii şi, bineînţeles, un rachiu mic. Pe urmă ciorba, cu mult zarzavat. La felul doi, la alegere: sarmale, chiftele, ciulama, musaca, un batal cu pilaf, o iahnie bună de fasole, dovlecei sau ardei umpluţi cu iaurt. Iar ca dulciuri, o peltea de gutui sau nişte rahat şi, în final, o cafea la ibric. Dacă vreţi neapărat, se pot adăuga o ciorbă de burtă şi nişte mici, care nu au păstrat numele turceşti, ca toate cele de mai sus, dar cam tot de pe acolo provin. Cam asta este ceea ce au adunat bunicile şi străbunicile noastre în tingirile lor, de-a lungul celor cîteva secole de „jug otoman“. Au luat ce au găsit prin bătătură sau pe vreo tarabă de băcănie, au făcut focul cu chibrite sub ceaun, au pus totul pe o tavă pe care au aşezat-o pe masa acoperită cu o muşama şi au servit musafirii în farfurii albe, poftindu-i să se înfrupte cu tacîmurile de toate zilele. Iar după chef, au luat toată murdăria pe făraş şi, cînd s-a mai putut, au luat-o de la capăt. Şi aşa am trăit fericiţi cu toţii pînă la adînci bătrîneţi!

„Fondul lexical românesc împrumutat de-a lungul timpului din limba turcă se ridică la circa 2770 de termeni, dintre care majoritatea au ieşit din uz în cursul veacurilor“ – ne spune Emil Suciu în cartea sa despre 101 cuvinte de origine turcă. „Inventarul împrumuturilor din turcă pe care secolul al XX-lea l-a transmis noului mileniu cuprinde în jur de 1100 de cuvinte.“ Nu este mult, dar nici de neglijat. Multe dintre aceste cuvinte au intrat în mod firesc în limbajul curent datorită relaţiilor politice şi administrative curente în acele vremuri şi au dispărut în bună măsură, la fel de firesc, atunci cînd aceste relaţii au încetat şi ele. Lefegiii au plecat, bacşişul a rămas...

Dincolo de aceste detalii şi precizări care intră în treaba lingviştilor, ceea ce rămîne totuşi sugestiv este faptul că o parte semnificativă a acestui vocabular rămas în limbajul curent se referă fie la metehnele umane care mai fac încă deliciile gurii satului (meschin, moftangiu, mucalit, hoinar, mahmur, ursuz, haimana, tembel, caraghios, fistichiu, ciubucar, şiret, chefliu, zevzec, puşlama, mucalit, ciufut, derbedeu, lichea, cusurgiu – şi, last but not least, tîrfă), fie la spaţiul domestic. Pe lîngă lista de mai sus, care acoperă o bună parte a gastronomiei „specific româneşti“, putem să adăugăm astfel una care acoperă o bună parte a gospodăriei la fel de româneşti, unde se găteau toate aceste bunătăţi. Putem să începem cu schela necesară pentru a înălţa casa de chirpici sau cherestea şi să încheiem cu molozul ce rămîne după ridicarea casei. În gospodărie, ne vor întîmpina gardul de uluci legaţi cu sîrmă, cerdacul şi cişmeaua pentru udat zarzavaturile. Vom intra apoi pe uşa prinsă în balamale în odăile cu duşumea şi tavan, cu geamuri, cercevele şi pervaz, acoperite cu perdele. În bucătărie se află soba şi nişte rafturi pentru farfurii. În dormitor, un pat cu saltea, eventual un divan, şi dulapul cu fote, marame, năframe, dar şi chimire. În spatele casei se mai află hambarul cu acaretul şi tot felul de alte angarale. Am uitat ceva?

Casă, mîncare, bîrfă... Toate ţin de spaţiul domestic atribuit/impus femeii. Pe urmele acestor cuvinte şi lăsînd imaginaţia să zburde dincolo de ele, se configurează astfel un adevărat matrimoniu, urmele unor preluări şi domesticiri seculare ale căror eroine anonime au fost femeile. O viaţă privată strîngătoare, care a luat caimacul vieţii publice războinice a bărbaţilor şi a adunat grijulie ce era de păstrat din ceea ce aceştia respingeau. Un matrimoniu otoman care se contrapune tăcut patrimoniului nostru antiotoman. Nu există nici o statuie a sarmalei sau a cerdacului, a ciorbei sau a ceaunului, dar există monumente pentru fiecare luptă pe care au dus-o bravii noştri bărbaţi cu turcii. Şi totuşi, din ceaunul acesta ne mîncăm noi ciorba şi astăzi şi pe salteaua din odăile noastre ne odihnim trupurile...

Matrimoniu nu este un neologism şi cu atît mai puţin nu l-am inventat eu. El apare în Franţa, de pildă, ca matremuine în 1155, matremoigne (1362), matrimoynes (1367) şi, în sfîrşit, matrimoine în 1408, desemnînd bunurile provenite din partea mamei. Cu timpul – ne explică Ellen Hertz într-un excelent articol dedicat acestei probleme –, el este tot mai marginalizat în favoarea termenului de patrimoniu, care ajunge să acopere practic întreaga sferă a proprietăţii. Astăzi ne-a mai rămas din această istorie doar „agenţia matrimonială“...

În ciuda acestei „dominaţii masculine“ a patrimoniului şi a exclusivităţii pe care o exercită acesta asupra a tot ceea ce este bun de valoare într-o societate, matrimoniul a existat dintotdeauna şi se află în continuare printre noi. Nu doar gastronomia, care este o istorie la feminin, ci întreaga avuţie şi moştenire subalternă a femeilor fac parte din viaţa noastră cotidiană. Matrimoniul este astfel aluvionar şi sedimentar, tăcut şi continuu sub apele învolburate ale istoriei, este efemerul care dăinuie; patrimoniul este eroic şi autoritar, irupînd periodic pe valurile acestor ape, este orgoliul dăinuirii supuse distrugerii. Dacă patrimoniul este cel cu care ne mîndrim şi pentru care putem muri, matrimoniul este cel cu care trăim.

Poate că ar fi interesant să revedem deci istoria „jugului otoman“ (şi) din această perspectivă matrimonială pentru a regăsi şi ceea ce ne leagă de această civilizaţie, şi nu numai ce ne-a opus acesteia. Şi poate că am putea regîndi atunci, cu mai puţine resentimente, şi relaţiile noastre actuale cu această mare putere regională, nu atît de opusă şi ostilă pe cît ne-am obişnuit să credem.

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.