EDITORIALE ȘI OPINII

De-a lungul istoriei, termenul de „fair trade“ a avut mai multe semnificaţii. Liga Comerţului Echitabil a fost înfiinţată în Anglia, în 1881, pentru a restricţiona importul din ţările străine. În Statele Unite, sindicatele oamenilor de afaceri şi ale muncitorilor foloseau legile acestui „fair trade“ pentru a construi „bariere de sîrmă ghimpată împotriva importurilor“.

După cum bine aţi putut citi recent în pagina de scrisori a revistei, am primit un lung, interesant şi amuzant drept la replică de la Gigel. Domnul Sorin Marius Graur şi-a asumat să vorbească în numelui acelui Gigel despre care eu am tot scris, dar ca să nu ne încurcăm între personaje voi păstra convenţia şi îi voi răspunde tot lui Gigel.

Pînă să ajungem la mari dezbateri politice, la fineţuri analitice mai mult sau mai puţin partizane, la prelungi şi îndîrjite înghionteli de tipul „care pe care“, să ne tragem puţin sufletul şi să revenim la reflexele străvechi ale „minţii sănătoase“, ale bunului-simţ, ale raţiunii comune.

Un străin interesat de România îmi cere să-i explic, cît mai scurt, simplu şi clar care-i situaţia. A citit ce s-a scris în presa internaţională, a citit cîte ceva şi în presa noastră. Ştie limba română; dar citeşte relativ greu nu pentru că n-ar înţelege sensul cuvintelor, ci pentru că nu pricepe „dedesubturile“ presei româneşti „independente“.

„Am făcut progrese în cheltuirea fondurilor europene, statisticile arată ceva mai bine de cînd s-a înfiinţat ministerul, numai că avem programe oprite de la plăţi şi există o mare probabilitate ca suspendarea să se prelungească, în condiţiile în care neregularităţile constatate sînt foarte, foarte serioase.“

Se poate ca Europa să stea cu ochii pe noi, în aceste zile fierbinţi, la propriu şi la figurat. Dar, în acelaşi timp, Europa şi lumea merg mai departe, fără să le pese prea mult de ce se întîmplă în România. Ocupaţi cu războiul politic intern, am putut scăpa din vedere cîteva evenimente importante pentru întreaga Europă.

Situaţia politică este împrejurarea care are cel mai puternic impact asupra progresului sau declinului naţiunilor. Tocmai pentru că este o observaţie intuitiv corectă, nu poţi să nu te revolţi. Nu există alt domeniu de acţiune umană în care viciile naturale sau dobîndite ale membrilor unei naţiuni să se manifeste mai pregnant.

N-o să vă vină să credeţi. Nu mi-a venit nici mie, cînd am văzut la televizor... Nu citisem Evenimentul Zilei, în care figura aceeaşi informaţie că se fac săpături arheologice la Sf. Nicolae din Curtea de Argeş la mormîntul lui Vlaicu-Vodă, după care urmează Mircea cel Bătrîn, la Cozia!

Cîţiva dintre tinerii de diverse specialităţi – cu precădere arhitecţi şi ingineri – care urmează studiile postuniversitare de restaurare la Universitatea „Ion Mincu“, s-au decis să facă excursii de studii în zone relativ apropiate de Bucureşti, cu precădere în judeţul Prahova.

Întîmplarea a făcut să lipsesc din ţară vreo două săptămîni, exact aceste ultime săptămîni de schimbare la faţă a României, astfel încît, cînd m-am întors acasă şi am deschis televizorul, nu am înţeles unde am ajuns. Cîteva ore în şir am avut impresia halucinantă că toate canalele media transmit un soi de Vacanţa Mare de proastă calitate.

Haosul e, în mod firesc, mult mai interesant decît ordinea. În haos, nici n-ai vreme să respiri. Mereu se întîmplă ceva. Ordinea e plicticoasă, deprimantă, omorîtoare de creativitate. Trivializînd grosolan – şi-mi cer scuze în modul cel mai sincer pentru acest fapt – e cam ca în celebrul banc cu diferenţa între sexul în doi şi cel în grup.

Mulţi români ştiu deja cum sînt străduţele oraşelor din Italia sau Grecia. Acelea atît de înguste încît razele soarelui nu ajung aproape niciodată la caldarîm şi pe care abia dacă poate pătrunde o maşină. De cele mai multe ori, cînd intri pe o asemenea străduţă ai impresia că se înfundă.

Pentru că nu fac sport. Pentru că au chiulit nu numai din Parlament, ci şi din săli. Şi, totuşi, aiuritorul meci politic de peste capul românilor seamănă cu o finală recentă. E un fel de Spania-Italia 4-0. Cum ar zice tribuna, i-au scos din stadion. În şuturi. În acest punct, cultura antisportivă a supraponderalilor din bolgiile cu candelabre se desparte de adevărata arenă.

Eu v-am zis că toată discuţia despre reorientarea spre creştere este apă de ploaie. Deci, după Consiliul European, aţi citit ştiri peste ştiri şi analize peste analize despre cum întoarce Europa cîrma spre politici de creştere. Asta a fost o linie de interpretare. A doua a fost şi mai ancorată în politica zilei şi a fost folosită şi de premierul Victor Ponta.

Imediat ce s-a trezit în pîine, Guvernul a anunţat că va depolitiza instituţiile pe care Executivul precedent le politizase. Frumos. Nobil gînd. Căci – într-adevăr – era plină ţara de numiri politice. Aproape că nu-ţi mai vine să întrebi „cine a aruncat primul piatra?“ cînd vezi că un premier tînăr – cel mai tînăr din istoria recentă – e pus pe fapte mar.

Se spune că, odată, în Elveţia, ţara băncilor serioase şi solide, un bancher a călcat cu stîngul. De fapt, a călcat cu dreapta în conturile unor clienţi şi a produs pagube mari. A furat. Se spune că poliţia a făcut investigaţia de rigoare, l-a prins (cu toate dovezile de rigoare) şi a dat să-l aresteze.

De la război încoace, în Europa nu mai există învingători şi învinşi – este mesajul pe care liderii europeni au grijă să-l transmită cetăţenilor, de fiecare dată cînd divergenţele dintre membrii Uniunii par imposibil de conciliat.

Cultura dă oricui se apropie de ea lecţii supreme. Să citeşti Platon sau Ian McEwan (eventual cu creionul în mînă), să asculţi Bach sau Leonard Cohen, să priveşti un Titian sau un film de Milos Forman şi, mai ales, să stai să vezi ce mişcă fiecare dintre aceste experienţe în tine, să iei răgazul reflecţiei după fiecare dintre aceste vizite şi apoi, eventual, să scrii ce gînduri ai.

Presa a dat uitării alegerile locale aproape imediat ce s-au încheiat, fiindcă o serie de evenimente incredibile au anunţat începerea altor competiţii de mai mare anvergură. Totuşi, aici, unde nu ne dă pace grija de soarta oraşului nostru, am încerca să tragem concluzia acestei consultări a electoratului bucureştean.

S-ar putea crede că îmi fac reclamă. Şi nu ar fi cu totul fals. Fiindcă sînt mulţumită de rezultatele efortului depus începînd de acum patru ani. Am început o campanie de publicare pe site-ul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ a arhivelor care sînt în custodia Departamentului de Istoria & Teoria Arhitecturii şi Conservarea Patrimoniului.

Omul este în măsura în care locuieşte – spunea Heidegger. Şi mai toţi studenţii la arhitectură învaţă să se refere cu mîndrie la această aserţiune ontologică. Doar că tot Heidegger se întreba, mai degrabă retoric, dacă oare noile construcţii de locuit, care oferă un domiciliu adesea plăcut şi convenabil, „poartă în ele chezăşia că se petrece acolo o locuire?“.

Se reia, observ în presă, o dezbatere politologică mai veche. Care este opţiunea bună, în numirile diplomatice de rang înalt: personalitatea culturală şi ştiinţifică sau diplomatul de carieră? Nedumerirea nu apare doar la analiştii politici, ci şi în Statutul personalului diplomatic.

Pare că lumea s-a obişnuit să vocifereze şi să protesteze la orice. Nu că n-ar fi nevoie de proteste bine susţinute contra nenumăratelor nedreptăţi care se întîmplă, dar cei mai mulţi fac gălăgie doar pentru interesele personale şi de moment, fără să urmărească respectarea vreunui principiu, dreptatea sau adevărul, ci doar cîştigul personal, fie el şi nemeritat.

Žižek şi diverşi maoişti reşapaţi de prin Italia şi Franţa se agită, organizează conferinţe şi publică volume despre actualitatea ideii de comunism. Vor să mai încerce o dată. Alan Johnson face o foarte bună trecere în revistă a acestor agitaţi în World Affairs, mai/iunie, „The New Communism: Resurrecting the Utopian Delusion“

Mă declar sabotat de Guvernul României. Vreau să-mi văd de treabă. Nu le cer nimic special. Le cer doar un minimum de normalitate, care să mă ajute să-mi duc la bun sfîrşit proiectele şi viaţa. În fond, asta e treaba guvernelor: să-i ajute pe oameni să-şi vadă liniştiţi de treabă, în condiţii omeneşti.

Se dedică ţoapei patriotice şi tuturor românilor supăraţi pe H.-R. Patapievici  Motto: „În perspectiva morţii mele, doresc să fac această confesiune: dispreţuiesc naţiunea germană datorită prostiei sale nesfîrşite şi roşesc la gîndul că îi aparţin“. (Arthur Schopenhauer)

Traian Băsescu: „Stimate Domnule Prim-ministru, Vă scriu după ce am reflectat îndelung asupra situaţiei create în ultima vreme în legătură cu reprezentarea României la Consiliul European. Vă mărturisesc că îmi e greu s-o fac – sînt un om orgolios, mai e nevoie să vă spun asta? –, dar pun mai presus de toate interesele României şi ale cetăţenilor săi.“

Cer scuze anticipat pentru pledoaria din acest articol. Încerc să îl ţin în limitele rezonabile ale unei obiectivităţi care nu poate să-mi fie deplină. Pe scurt, voi scrie despre TVR şi despre recentele atacuri din partea unor televiziuni „dinamice“ care funcţionează „în două camere“.

La început se dispreţuiau, iar tot ce îşi doreau, şi unii, şi ceilalţi, era să cîştige alegerile. Atît. După un timp, au ajuns să se antipatizeze. Nu a trecut mult şi au început să devină enervanţi unii pentru ceilalţi. În final, au plonjat cu voluptate în ură, aşa cum se aruncă toţi participanţii la o petrecere jazzy în piscină, în toiul nopţii, cu chiote şi confetti, cuprinşi de un entuziasm drogat şi orbitor.

Alegerile locale s-au încheiat cu o victorie spectaculoasă a opoziţiei. Un fost prim-ministru al României a primit o sentinţă definitivă. Detenţie. Doi ani. Fostul înalt demnitar a încercat să se sinucidă. Institutul Cultural Român, o instituţie exemplară prin eficienţă şi performanţă, e acuzată de nereguli şi trecută în subordinea Senatului.

Aşa cum Parisul se identifică, de cele mai multe ori, cu Turnul Eiffel, New York-ul cu Statuia Libertăţii, iar Londra cu Big Ben-ul, Iaşiul este recunoscut deseori datorită Palatului Culturii. Administrat de Complexul Naţional Muzeal Moldova, instituţie subordonată Ministerului Culturii, acest monument istoric trece de cîţiva ani printr-o renovare amplă.

Am recitit un pasaj antologic, de un umor nebun, din faimosul roman al lui Hašek – Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial. El face parte din episodul în care destoinicul ostaş ceh al marii armate habsburgice, Josef Svejk pe numele său, îmbracă – din pură curiozitate – o uniformă (inamică) rusă, găsită pe malul unui lac.

Presa din perioada comunistă nu spunea aproape nimic important pe faţă. Pentru a înţelege cît de cît ceva, trebuia să citeşti printre rînduri, să ştii să decodezi limbajul vremii. În acele condiţii, zvonurile erau mai puternice decît informaţiile, iar manipularea era la îndemîna regimului.

Ce concluzii s-ar putea trage aproape de încheierea Euro 2012?  "Ai senzaţia că o asemenea competiţie e ca un bir în plus, pe capul unor pălmaşi care frămîntă pămîntul tot anul, sau ca o chemare la oaste după ce ai strîns recolta şi eşti lat. Ai vrea să te bucuri de soţie, de amantă, de copii sau de Ferrari. Dar nu. Trebuie să-ţi aperi patria."

Deşi, la ora cînd vă scriu, nu cunosc deznodămîntul Turneului European de fotbal, nu-mi pot reţine satisfacţia pentru inspiraţia bine dispusă cu care – în aceste zile şi nopţi confuze pînă la Dumnezeu, cum se zice global – aţi tratat acest eveniment, de la bun început.

Bine, plagiatul ca plagiatul, dar eu am altă fază de semnalat: cum adică secretarul de stat Victor Ponta obţine doctoratul de la prim-ministrul Adrian Năstase? În 2003, deci, Năstase era şef la Guvernului, preşedinte al Partidului Social Democrat şi conducător de doctorate.

„De ce protestează dl Patapievici, că nu vreau să-l schimb?“ Aşa a spus premierul Victor Ponta într-o discuţie amicală la Viena. Dacă jurnaliştii au transcris şi reprodus corect declaraţia, atunci dl prim-ministru a săvîrşit un acte manqué sau, mai simplu spus, s-a dat de gol.

În fine, o promoţie utilă. Să iei cu reducere o valiză de brand celebru. Nu-ţi trebuie decît douăzeci de timbre pe care să le lipeşti pe un talon. La un plin, primeşti cinci timbre. Mi-am făcut repede calculul, iese bine. În consecinţă, îmi voi face plinul numai de la Petrom, pentru că au sandvişuri bune şi îmi dau o valiză la preţ bun.

Acesta este obiceiul pămîntului: la fiecare transfer de putere, o nouă garnitură preia controlul televiziunii publice. Şi tot la fiecare transfer de putere, nou-veniţii promit o lege prin care să „depolitizeze“ televiziunea publică. Dar, pînă la urmă, nimic nu se leagă.

Căutînd altceva, am dat de discursul pe care Ronald Reagan l-a ţinut cu ocazia micului dejun cu rugăciune din 14 februarie 1982, la un an după ce devenise preşedinte. Ulterior, l-am găsit şi pe YouTube, unde am stat cîteva minute sub şarmul niciodată ofilit al acestui mare preşedinte. În acest discurs, există cîteva pasaje care m-au impresionat şi care merită reţinute.

De curînd semnalam interesul care s-a ivit dintr-odată pentru pictorul şi fotograful Szathmari. Aniversarea a 200 de ani de la naşterea sa a fost salutată atît de expoziţia de la Biblioteca Academiei, de prea scurtă durată Ð cum sînt întotdeauna aceste desfăşurări ale comorilor care se păstrează acolo Ð, cît şi de altă expoziţie la Cotroceni.

Învăţasem de la profesorul nostru, Gheorghe Sebestyén, că Renaşterea s-a manifestat în oraşele transilvane, şi datorită unor tehnici, tehnologii noi, care au permis utilarea locuinţelor cu obiecte pentru obţinerea unui trai mai comod, mai confortabil, am spune azi.

„The New York Times a luat interviuri unor persoane ce lucrau la un orfelinat de stat din Ploieşti. Cînd i s-a spus că un străin vrea să adopte un copil abandonat, Dr. Luiza Popescu a atras atenţia că majoritatea provin din «fabrica de copii» a ţiganilor. «Cum pot americanii să vrea să adopte ţigani?» – s-a minunat ea."

Doamne, ce mecle au putut defila prin presă în cursul campaniei electorale! Ştiu, e profund nedrept şi total incorect să judeci omul după faţă. Dar nu despre judecare e vorba. Chestia e că, îmi asum greşeala, dar cînd vedeam pozele unor candidaţi, mă gîndeam cu milă la comunităţile care, eventual, se vor pricopsi cu asemenea personaje pe post de şefi ai administraţiei locale.

Multe obiceiuri ilogice, dacă nu chiar tîmpite de-a dreptul, poţi întîlni prin frumoasa noastră ţară locuită. Sînt nenumărate exemple, dar aici n-am să pomenesc decît unul: acela de a da muzica tare prin restaurante. O meteahnă ce pare bine înrădăcinată şi imposibil de tratat. N-am aflat cît de istorice îi sînt rădăcinile.

În ce limite am putea spune că se încadrează libertatea religioasă? Marianne Thieme, liderul Partidului pentru Drepturile Animalelor din Olanda, oferă acest răspuns: „Libertatea religioasă se opreşte în punctul unde încep suferinţele oamenilor sau ale animalelor“.

"N-am prea văzut Euro 2012 la TVR. Se mai poate face ceva aşa încît să vedem Olimpiada? Cînd am primit întrebarea, răspunsul era „Nu“. Cîteva zile mai tîrziu, el s-a făcut „Da“. Ce s-a întîmplat în aceste zile? Ceva ce agenţia France Presse a numit „O mobilizare puternică, rapidă şi în general rară pentru România."

La 20 iunie 1957 – aşa cum începea articolul meu din România literară de peste un sfert de veac, la 24 iunie 1982 – la 20 iunie 1957, mergeam pe Bdul 6 Martie şi pe 27 de ani, eram cu o zi înaintea solstiţiului (Bogza mă educase în cultul solstiţiului, pînă a venit Paul Georgescu cu minunăţia celui tulburat) (...).