Presiunea momentului
Alegerile locale s-au încheiat cu o victorie spectaculoasă a opoziţiei. Un fost prim-ministru al României a primit o sentinţă definitivă. Detenţie. Doi ani. Fostul înalt demnitar a încercat să se sinucidă. Institutul Cultural Român, o instituţie exemplară prin eficienţă şi performanţă, e acuzată de nereguli şi trecută în subordinea Senatului. O bună parte a societăţii civile protestează vehement la adresa acestui fapt. Preşedintele ţării şi prim-ministrul în exerciţiu îşi dispută public reprezentarea ţării la întîlnirile forurilor europene. Conducerea Partidului Democrat Liberal demisionează. Urmează alegeri. După ani de proteste, proiectul de exploatare cu cianuri a aurului de la Roşia Montană se clatină. Doi artişti importanţi filmează clipuri dure de protest la adresa companiei care a semnat cu statul român un contract cu clauze secrete. Un foarte cunoscut om de afaceri, fost proprietar al unui mare trust media, primeşte o condamnare definitivă, cu executare. Un an de detenţie. ANAF blochează conturile TVR. Parlamentul nu aprobă raportul de activitate înaintat de Televiziunea Publică. Conducerea e destituită. Conturile TVR sînt deblocate temporar. Continuă şi scandalul cedării unor drepturi de difuzare a meciurilor de la Campionatul European de Fotbal. Patru români sînt condamnaţi, în Franţa, pentru furtul unui card. Ghinion. Păgubita era chiar mama proaspătului ministru de Interne al Franţei. Curtea de Apel Bucureşti contrazice decizia Federaţiei Române de Fotbal, care dezafiliase echipa Universitatea Craiova. Teoretic, clubul craiovean ar trebui să recupereze jucătorii plecaţi la alte cluburi, dar şi importante sume de bani care s-au pierdut în urma dezafilierii.
Toate aceste evenimente s-au petrecut într-un interval extrem de scurt. În funcţie de interese, pasiuni, preocupări, fiecare dintre noi face propria ierarhie a importanţei acestor ştiri. Pentru unii, scandalurile din fotbal au cea mai mare greutate. Pentru alţii, asaltul asupra ICR e un motiv de mare îngrijorare. Cea mai mare preocupare a patrioţilor pasivi, care sînt obsedaţi de imaginea României în lume, e efectul ciordelii de la Paris. La fel de bine cum, pentru unii, condamnarea unui fost prim-ministru reprezintă un moment istoric. Un important jurnalist afirma, cu argumente, zilele trecute, că acest fapt este prima mare lovitură aplicată sistemului, după 1989.
Însă faptul cel mai spectaculos, îndărătul acestor evenimente, se dovedeşte a fi uriaşa mişcare de repoziţionare. Se simte în aer că se întîmplă ceva important. Aproape că nu există teritoriu de activitate, în această ţară, unde să nu se simtă presiunea momentului. Şi nu e vorba doar de ceea ce numim politizare. La noi, unii o acceptă ca pe ceva foarte firesc, în ordinea lucrurilor. E vorba, mai degrabă, de provocarea instinctelor de supravieţuire. Sub haina civilizată a termenului repoziţionare, se ascunde, de multe ori, cea mai cruntă luptă pentru supravieţuire, în toate formele şi accepţiunile sale. De multe ori, aici, a supravieţui nu înseamnă a rămîne în viaţă, ci a te răzbuna. Sau a prinde momentul. A trage un folos din „prăbuşirea şandramalei“ şi din instaurarea noii ordini. Nu contează sănătatea sau nocivitatea ordinii care se instalează, ci să fii o voce. Să te faci remarcat. Să fii prezent, cumva, la una dintre baricadele momentului de schimbare.
De multe ori, simpla alertă interioară, intuiţia că se petrece ceva, agitaţia difuză din mintea unora e unicul motor al acţiunii. Răsar din neant militanţi de circumstanţă, care vor să înlocuiască alţi militanţi doar pentru că… le-a venit rîndul. Cauza militantismului nici nu mai contează. Ceea ce e important e să prinzi momentul. Să te înfigi. Să „prinzi trenul“. Să ai păreri acide, sulfuroase, să dovedeşti „material în instalaţie“. Iar în zgomotul arătării „materialului“ apar, imediat, marota legitimităţii, foamea confiscării cauzelor şi miştoul. În hărmălaia asta, cauzele se pierd în praful bătăliilor personale. În eterna noastră problemă – „Ce-a căutat cutare acolo? Cine mai vine? Ah, da?! S-a dus toată treaba! S-a compromis toată chestia!“. Iar spectacolul acestui cerc vicios continuă, neabătut, de atîta amar de vreme. Şi vin momente istorice, în care toată lumea simte presiunea momentului. O presiune care nu mai poate distila un scop comun, un ideal, un pas în reclădirea comunităţii (de absenţa căreia ne plîngem zilnic). Momente care au doar valoare energetică. Aşa, ca un foc de artificii, ca o descărcare a tuturor pe toată lumea. Un soi de uşurare. O supapă care evacuează tensiunea. Iar lucrurile rămîn oarecum la fel. Dar măcar ne-am răcorit un pic.
Departe de toate astea, în locuri de care habar n-avem, presiunea momentului se simte şi la oamenii care îşi văd de treaba lor. La cei care rezistă incredibil, luptîndu-se cu frustrări de toate felurile, dar ducînd lumea mai departe, fiecare în felul lui. Oamenii aceştia îşi pun speranţa în alţi oameni, pe care îi consideră mai buni şi mai capabili decît ei. Îşi pun speranţa în justiţie, în instituţii ale statului, în organizaţii neguvernamentale, în specialişti de tot soiul. La cei care îşi văd de treaba lor – aşteptînd să vină dreptatea şi demnitatea – ajung doar praful confruntărilor, vrăjeala mediatică, hărmălaia repoziţionărilor. Şi se simt, pentru a mia oară, luaţi de proşti.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
