Un mic dejun, o rugăciune

Căutînd altceva, am dat de discursul pe care Ronald Reagan l-a ţinut cu ocazia micului dejun cu rugăciune din 14 februarie 1982, la un an după ce devenise preşedinte. Ulterior, l-am găsit şi pe YouTube, unde am stat cîteva minute sub şarmul niciodată ofilit al acestui mare preşedinte. În acest discurs, există cîteva pasaje care m-au impresionat şi care merită reţinute.

Primul se referă la vîrstă. Se ştie, Ronald Reagan a început să facă politică după ce împlinise 40 de ani, a ajuns guvernator la 56 de ani, a devenit prima oară preşedinte al Americii la 70 de ani şi a doua oară la 74 de ani. Într-o vreme în care tinereţea nu mai are răbdare cu sine şi lumea pare tot mai frenetică în căutarea iuventuţii, merită să ascultăm vorbele acestea, chiar din gura cuiva care a avut infinită răbdare cu propriul destin, spre beneficiul nostru, al tuturor, în cele din urmă: „Anul trecut, cu ajutorul dumneavoastră am sărbătorit cea de-a 31 aniversare a celei de-a 39-a zi de naştere (rîsete). Şi trebuie să vă spun că toată această adunare de numere nu mă îngrijorează deloc, deoarece îmi amintesc că Moise avea 80 de ani cînd Dumnezeu l-a însărcinat cu un serviciu public şi a trăit pînă la 120 (rîsete). Iar Avraam avea 100 de ani şi soţia lui, Sara, avea 90 de ani cînd au făcut împreună ceva cu totul remarcabil (rîsete) şi el a trăit pînă la 175 de ani. Imaginaţi-vă numai că ar fi pus cîte 2000 de dolari pe an în contul individual de pensie (rîsete)...“ Există un fel de nerăbdare care îi cuprinde pe tinerii noştri politici astăzi. Dacă nu ajung miniştri la 30 de ani, au impresia că drumul lor e catastrofat, că eşecul e pecetluit. Dimpotrivă, dacă prind un post ministerial înalt, la 20 şi ceva de ani, e semn clar că au reuşit în viaţă. De cele mai multe ori, numirile premature sînt adevărate tragedii individuale. Prea tineri pentru a fi avut răgazul reflecţiei, luaţi direct din febra înfruntărilor politice de stradă şi numiţi în fotolii înalte, aceşti oameni aduc, de cele mai multe ori, prejudicii nu doar serviciului public pe care îl conduc, ci şi lor înşişi. Avem multe exemple la îndemînă. Sigur, într-o societate avidă de schimbări, precum cea românească, tinereţea se cere de la sine, şi tocmai aici se ascunde eroarea strategică. Vrem feţe noi, tot timpul noi, din ce în ce mai noi şi din ce în ce mai des. Ritmul aşteptărilor noastre excede, deja, ritmul formării individuale.

Al doilea se referă la visul unui anonim. „A visat că mergea pe plajă împreună cu Dumnezeu. Şi cum mergeau, deasupra lui, pe cer, se reflectau toate experienţele pe care le-a avut în viaţă. Şi au ajuns la capătul plajei şi omul nostru s-a uitat în urmă şi a văzut două perechi de urme pe plajă, una lîngă cealaltă, dar a văzut totodată că, uneori, rămînea doar o singură pereche de urme pe plajă. Şi, de fiecare dată, aceste urme singuratice corespundeau reflexiei pe cer a unor perioade grele, de încercări şi suferinţe din viaţa lui. Şi atunci s-a întors spre Dumnezeu, uimit, şi i-a spus: «Mi-ai promis că, dacă voi merge alături de Tine, vei fi şi Tu mereu alături de mine. De ce m-ai părăsit cînd îmi era mai greu?». Şi Dumnezeu i-a răspuns: «Iubitul meu fiu, Eu nu te-am părăsit cînd ai avut nevoie de Mine. Acolo unde vezi doar o singură pereche de urme, Eu te-am purtat pe tine»“. Este atît de plină această poveste, încît o las necomentată.

În fine, un al treilea pasaj important: „Dacă ne amintim de parabola bunului samaritean, el a traversat drumul, a îngenuncheat, i-a bandajat rănile călătorului şi l-a dus în cel mai apropiat oraş. Nu s-a grăbit să ajungă el în cel mai apropiat oraş, să caute acolo un lucrător social şi să-i spună că undeva pe drum se află un tip care pare a avea nevoie de ajutor. Nu cumva a venit timpul să ne implicăm personal?...“

Obiceiul micului dejun cu rugăciune de la Washington este unul dintre cele mai interesante. Începînd cu 1953, în prima zi de joi a lunii februarie a fiecărui an, se organizează acest mic dejun şi, de fiecare dată, preşedintele SUA, indiferent de partidul din care face parte, susţine un discurs cu această ocazie. Este, întotdeauna, un discurs în care cel mai puternic om din lume (aşa este cunoscut, îndeobşte, preşedintele SUA) reaminteşte, cu umilinţă, că există Cineva cu mult mai puternic decît el şi că America este „one nation under God“. Ştiu că au existat încercări timide de a se organiza ceva similar şi la noi. Nu au reuşit. Mi se pare mai mult decît necesar un asemenea exerciţiu pentru sănătatea spaţiului nostru politic.