Europa şi România, învingători şi învinşi
De la război încoace, în Europa nu mai există învingători şi învinşi – este mesajul pe care liderii europeni au grijă să-l transmită cetăţenilor, de fiecare dată cînd divergenţele dintre membrii Uniunii par imposibil de conciliat.
Aşa şi la acest Consiliu din 28 şi 29 iunie. Germania, încurajată de marşul triumfal al propriei economii, dar şi de un vot al grecilor în favoarea partidelor tradiţionale („vedeţi, austeritatea a fost acceptată ca singura soluţie, pînă şi în ţara cu cele mai mari probleme“, au putut spune germanii), venea la Bruxelles decisă să reziste. Cancelarul Merkel a fost ferm: nici o mutualizare a datoriilor. Ba, mai mult, liderul de la Berlin lansase, nu cu multă vreme în urmă, ideea unei uniuni politice, văzută ca un pas premergător uniunii bugetare. „Va trebui ca, pas cu pas, să cedăm mai multe competenţe Europei şi să oferim Europei mai multe puteri de control“, declara cancelarul german, pe 7 iunie, într-un interviu acordat televiziunii publice germane. De partea cealaltă, însă, dinspre aşa-zisul Club Med, lucrurile se vedeau altfel. Spania lui Rajoy – lovită din greu de criza bancară, şi Italia – aflată încă pe marginea prăpastiei datoriilor, cu toată conducerea suplă a echipei tehnocratului Monti, aveau nevoie de solidaritate imediată. Şi mai era Franţa lui Hollande. Noul lider francez cerea şi el solidaritate înaintea uniunii politice. Şi avea nevoie de o victorie, fie şi morală, la debutul său oficial pe arena europeană.
Ce coincidenţă! În timp ce liderii celor 27 dezbăteau aprins în sala de consiliu – se spune că, la momentul de tensiune maximă, „zona euro“ s-a retras într-un conclav de urgenţă –, în sala de presă jurnaliştii care aşteptau finalul reuniunii urmăreau cu pasiune meciul de fotbal Germania – Italia de la Campionatul European. Rezistînd atacurilor susţinute ale germanilor, italienii îşi asigurau victoria prin două contraatacuri elegante. Punctul marcat de nemţi aproape de final nu a mai contat, chiar dacă, în minutele de prelungire, poarta italienilor s-a aflat sub asediu. Precis aşa va fi şi în Consiliu – se estima în neîncăpătorul bar din zona de presă. Într-adevăr, premierul italian Mario Monti şi-a impus ideea ca fondurile europene de salvare să poată achiziţiona obligaţiuni ale ţărilor aflate în dificultate. Şi aceasta, în afara unui program de asistenţă de tipul celui aplicat în Grecia, cu supravegherea „troicii“. Mai mult, aceste fonduri de salvare nu vor avea statutul de creditor prioritar, acesta rămînînd rezervat sectorului privat – ceea ce ar trebui să-i încurajeze pe creditorii privaţi să cumpere datorii spaniole sau italiene. În sfîrşit, va exista o uniune bancară.
La rîndul ei, Franţa a obţinut Pact de creştere. Nu este inclus în Tratat, dar preşedintele Hollande nu se întoarce acasă cu mîna goală. Un plan de 120 de miliarde de euro, care ar urma să alimenteze investiţii în locuri de muncă, mai ales pentru a combate şomajul în rîndul tinerilor; vor fi finanţate lucrări de infrastructură la nivel european. Banii ar urma să vină din fondurile europene necheltuite şi din emiterea de obligaţiuni pentru proiecte.
A pierdut Germania? Ei bine, nu. Sau nu chiar. Datoriile statelor nu se transformă într-una europeană. Principiul scris cu litere de foc la Berlin rămîne în picioare: contribuabilul german nu va fi pus să plătească pentru datoriile zonei mediteraneene. Statele vulnerabile vor rămîne însă la mîna speculatorilor de pe pieţe, şi asta tot îl va costa pe contribuabilul european. Controlul la nivel european asupra bugetelor naţionale va deveni operaţional, ceea ce înseamnă un pas important spre uniunea politică văzută de la Berlin. Aşadar, nu există învingători şi învinşi.
Dar în România? Participarea la Consiliul European a devenit motiv de război politic între palatele Cotroceni şi Victoria. Iar războaiele se soldează, de obicei, prin capitularea uneia dintre părţi. Premierul Ponta a aplicat politica faptului împlinit şi a mers la Bruxelles. Preşedintele Băsescu este acum înarmat cu o decizie a Curţii Constituţionale care îi conferă drept de decizie în privinţa participării la Consiliu. Dar Parlamentul are de gînd să dea o lovitură Curţii Constituţionale, prin revocarea cel puţin a unora dintre membrii ei, dacă nu a Curţii în întregime. Viitorul se anunţă sumbru.
Un singur punct luminos în tot acest peisaj întunecat: pentru prima dată, un reprezentant al României la Consiliul European vine să prezinte în Parlamentul naţional concluziile reuniunii. Dincolo de patimile generate de războiul politic, acesta este un lucru bun şi ar trebui păstrat, indiferent de deznodămîntul confruntării. Participarea la Consiliul Eurpean nu poate fi confiscată de o singură persoană.
Desigur că, în vremuri normale, reprezentarea europeană a României ar trebui să facă obiectul unui parteneriat, şi nu al unui război. Guvernul are tot dreptul să ceară un rol important în formarea mandatului de reprezentare, dacă nu chiar rolul principal, întrucît rezultatele Consiliului au o influenţă directă asupra guvernării. Parlamentul trebuie inclus în sistemul de luare a deciziei – şi este păcat că, ţinut deoparte, în istoria de cinci ani a apartenenţei noastre la Uniune, Legislativul nu şi-a dezvoltat cine ştie ce abilităţi în afacerile europene, dar lucrurile trebuie începute de undeva.
Conflictul preşedinte-premier, pe marginea participării la Consiliu, şi chiar decizia Curţii Constituţionale ar trebui să fie doar începutul unei dezbateri serioase privind reprezentarea intereselor româneşti.
Războiul politic fără menajamente exclude însă o discuţie politică serioasă. Iar dacă la nivel european nu mai există învingători şi învinşi, în România vor fi. Unul este deja aproape cert: interesul românesc în Uniunea Europeană.
Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni economice la The Money Channel.
