Rasism electoral
În urmă cu peste cincisprezece ani, Marek Kohn ilustra revenirea „ştiinţei rasiale“ în Europa cu un caz din România: „The New York Times a luat interviuri unor persoane ce lucrau la un orfelinat de stat din Ploieşti. Cînd i s-a spus că un străin vrea să adopte un copil abandonat, Dr. Luiza Popescu a atras atenţia că majoritatea provin din «fabrica de copii» a ţiganilor. «Cum pot americanii să vrea să adopte ţigani?» – s-a minunat ea. «Genetica este singurul lucru care contează încă de la început. Ha! Un astfel de copil va sfîrşi aproape sigur prin a fi un hoţ!» Declaraţia lui Popescu – comentează Kohn – este o ilustrare izbitoare a puterii unei idei de a rezista la trecerea timpului. (...) La sfîrşitul secolului al XX-lea, tradiţia romantică a lui Herder şi Lombroso se exprimă prin conceptele geneticii“. Şi Kohn conchide că, atîta vreme cît un „doctor Popescu“ va face legea în România, aceasta va rămîne o societate rasistă.
La rîndul său, Kohn încurcă lucrurile, criticînd, pe bună dreptate, rasismul „romantic“ din România, dar din perspectiva a ceea ce devine, la rîndul său, un alt tip de rasism: unul cultural. Din acest ciudat punct de vedere, românii au ei înşişi un fel de „caracter imuabil“, de sorginte cultural-istorică, de data aceasta, întrucît sînt moştenitorii întru eternitate ai „spiritului romantic“ al unui Herder şi Lombroso...
Adevărul este că societatea română a îmbrăţişat, în ultima vreme, ambele forme de rasism: pe cel „clasic“, legînd rasa de „natură“ (şi folosind, eventual, eufemisme ale geneticii), precum şi pe cel „cultural“, plasînd predeterminarea în ceea ce prea multă lume şi cu prea multă uşurinţă numeşte „mentalitate“. Regăsim ambele forme în întrebările recurente ale jurnaliştilor care se întreabă cu fiecare ocazie dacă „asta e scris în mentalitatea românului?“, respectiv dacă „este în genele românilor?“. Fără să ne dăm seama, rasismul devine astfel şi autoreferenţial: ne percepem şi ne evaluăm şi pe noi înşine tot în termeni confuz rasiali.
În raport cu „ţiganii“ însă, acest rasism a devenit nu doar cît se poate de limpede şi răspîndit (paradoxal şi atipic, mai ales în rîndul persoanelor educate), ci de-a dreptul militant. Iar prin acţiunile şi discursurile unor autorităţi locale susţinute de partidele lor, riscă să devină şi politică de stat – fie ea şi una doar „implicită“!
Este şi cazul recent al primarului de Baia Mare, Cătălin Cherecheş. Faptele sînt cunoscute. După episodul deja mai vechi cu „marele zid ţigănesc“, în recenta campanie electorală dl Cherecheş a luat pe sus cîteva zeci de familii de romi şi i-a mutat peste noapte în faimoasa „uzină a morţii“ (laboratorul chimic al fostei uzine Phoenix), care nu fusese nici măcar decontaminată. Cînd mai multe persoane au ajuns la spital, între reprezentantul romilor şi domnul primar a avut loc următorul schimb de SMS-uri (conform relatărilor din presă):
– Ce faci, ne omori? Oamenii s-au intoxicat! Vin ambulanţele!
– S-or fi intoxicat de la curăţenie! Dacă le e rău, o să-i ia Salvarea, că de-aia e Salvare!
Nu este genocid. Nu este nici măcar o crimă. Dar nu este nici o „simplă“ scăpare de limbaj din seria „ţigancă împuţită“ sau un „pedant“ joc de-a corectitudinea politică. Este o manifestare de nazism in nuce, din anii săi de început. Şi este grav tocmai de aceea: poate fi un început a ceva mult mai grav!
Au mai fost multe acte de segregare şi discriminare. Acesta are însă un ceva în plus. Dl Cherecheş nu este un banal populist exaltat din categoria Vadim sau, mai recent, Dan Diaconescu. Nici un „ingenuu“ care se trezeşte vorbind, din categoria Prigoană. Cherecheş este un manager inteligent şi eficient, perfect coerent şi consecvent în ceea ce face şi care ştie foarte bine să-şi îmbrace pornirile rasiste în hainele limbajului european al „integrării sociale“. Iar în acest caz a ştiut foarte bine că acest gest – chiar dacă făcut, se pare, şi la enervare – îi va aduce voturi. Şi i-a adus. Asta se cheamă însă rasism electoral. Asta se cheamă instrumentare a aversiunii cît se poate de reale a românilor faţă de ţigani, în scopul obţinerii de beneficii politice. Pe scurt, este vorba de un gest politic conştient şi consecvent care, pe termen mediu şi lung, poate aduce atingere securităţii statului prin radicalizarea şi politizarea unor conflicte sociale încă latente.
Căci, în cei mai cinici termeni de Realpolitik, nu (doar) despre „problema ţigănească“ este vorba (pe care oricum o tratăm de douăzeci de ani cu politica struţului: dacă nu-i mai vedem, nu mai avem o problemă), ci (şi) despre chiar securitatea statului. Nu trebuie să fii un subtil analist politic pentru ca să vezi, pur şi simplu să vezi, că tensiunile etnice dau să plesnească pretutindeni în Europa sau că propriile noastre relaţii cu maghiarii, de pildă, nu mai sînt nici măcar cele de acum un an. În aceste condiţii, a cristaliza şi promova lupta de rasă (cu nimic mai prejos decît lupta de clasă, de care unii dintre dumneavoastră presupun că îşi mai aduc aminte) înseamnă pur şi simplă să te joci cu focul. Şi asta în condiţiile în care nu ţi-o cere nici un „interes superior“.
P.S. Tocmai cînd am încheiat aceste rînduri, primesc informaţia că un maghiar verde şi-a comandat nişte complicate teste genetice pentru a demonstra că el nu are nici o picătură de sînge de ţigan sau de jidan, că este „pur“ etnic. Nu-i ceruse nimeni (deocamdată...) acest lucru!
Chiar asta vrem?
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
