Tareeeee!
Multe obiceiuri ilogice, dacă nu chiar tîmpite de-a dreptul, poţi întîlni prin frumoasa noastră ţară locuită. Sînt nenumărate exemple, dar aici n-am să pomenesc decît unul: acela de a da muzica tare prin restaurante. O meteahnă ce pare bine înrădăcinată şi imposibil de tratat. N-am aflat cît de istorice îi sînt rădăcinile. Ştiu doar că, în anii ’80, Ceauşescu emisese un decret prin care toate localurile, pînă şi cele de pe Litoral, erau obligate să închidă la ora 10 seara. Orele de somn ale oamenilor muncii şi, mai important, liniştea conducătorului lor iubit (care-şi făcea şi el vacanţa la reşedinţa din staţiunea Neptun) nu trebuiau tulburate sub nici o formă. După 10 seara, totul se cufunda în linişte şi beznă. Era una dintre culmile „Epocii de aur“. După marea împuşcare însă, parcă toţi şefii de localuri au ţinut să recupereze, cu asupra de măsură şi după propriile gusturi, decibelii pierduţi în ultimii ani ai dictaturii. La munte şi la mare, în oraşele mici şi mari ale ţării, ba chiar şi prin sate, deţinătorii de cîrciumi au descoperit calea de a-şi demonstra puterea: asurzirea clienţilor cu muzica preferată de ei. În multe cazuri, cum ştim, oferta depăşeşte zidurile şi curtea localului, fiind împărţită cu generozitate întregii vecinătăţi. Dacă în zonă există două sau mai multe cîrciumi, şi concurenţa se poate exprima, nu-i aşa, prin muzică. Unul pune manele tare, altul, de peste drum – populară, şi mai tare. Vecinii şi trecătorii se pot astfel delecta cu inegalabile reprize stereo-cacofonice.
De curînd, am asistat la reuniunea de 20 de ani a unor foşti colegi de facultate. Restaurant mare şi binecunoscut în cartier. Muzica la fel de mare şi de binecunoscută în cartier. La mese, aşa cum de altfel mă şi aşteptam, nimeni nu se putea înţelege cu nimeni, deşi, evident, scopul principal al întîlnirii nu era audiţia sau dansul şi nici măcar mîncarea, ci discuţia. Oamenii voiau să stea la taclale, să-şi reamintească păţaniile din facultate şi să povestească ce li s-a mai întîmplat şi după absolvire. În cele din urmă, enervat, unul dintre organizatori s-a hotărît să ia atitudine. Din experienţă proprie şi nu numai, ştiam prea bine că nu va reuşi, fiindcă o altă caracteristică a acestor localuri e aceea că, indiferent de pretenţiile clienţilor, muzica nu se poate da mai încet. În cazuri rarisime, volumul se micşorează cel mult o idee, şi asta doar pentru cîteva minute. Dacă în restaurant există şi lăutari, lucrurile sînt şi mai greu de schimbat. Niciodată chelnerii sau şeful de sală nu se vor duce să le spună „artiştilor“ să mai umble puţin la staţia de amplificare. Iar în pauzele lăutarilor, se vor simţi obligaţi să ţină steagul sus, cu înregistrări la fel de puternic „decibelizate“.
Dincolo de durerile de cap şi eventualele scăderi temporare ale auzului, efectul cel mai evident al pomenitei reuniuni a fost acela că foarte mulţi participanţi au răguşit. În ciuda condiţiilor, încercaseră întreaga seară să se facă înţeleşi, răcnind la vecinii lor de masă.
De regulă, cînd îi întrebi, răspunsul chelnerilor este că muzica nu se poate da mai încet pentru că instalaţia e comună iar alţi clienţi (eventual cei de la alt etaj sau de la subsol) nu pot fi privaţi de dreptul de a o asculta la maximum. Am văzut însă cazuri în care, deşi în tot restaurantul nu erau decît una sau două mese ocupate, iar toţi clienţii cereau ca muzica să fie dată mai încet, lucrul acesta nu se întîmpla.
Odată, în restaurantul unui motel, fiind eu singurul client, am asistat la o discuţie între chelneriţe. Una voia să pună manele în difuzoare, dar alta i-a atras atenţia că ar trebui să mă întrebe şi pe mine dacă îmi plac. Nu spun ce m-am mai mirat... Am aflat apoi că localul făcea parte dintr-o reţea în care personalul era şcolit în mod special. Era o rară excepţie.
Dar nu e plauzibil nici că sonorul restaurantelor ar fi decis de preferinţele unor chelneri needucaţi. Unii chiar se plîng că sînt de-a dreptul înnebuniţi de muzica pe care sînt obligaţi s-o asculte la serviciu în fiecare zi.
Un amic mi-a povestit că a descoperit exact aceeaşi problemă în Georgia, cea de peste Marea Neagră. Deci, nu sîntem singuri, mai există şi alte popoare cu localuri menite să-şi asurzească vizitatorii. Cei de peste mare însă, spre deosebire de ai noştri, au recunoscut şi motivul: patronii cer ca muzica să fie dată cît mai tare, să se audă şi să se ştie că lumea chefuieşte în localul lor (chiar dacă înăuntru nu e nimeni). Carevasăzică asta e teribila explicaţie pe care o tot căutam: publicitatea... marketingul, PR-ul. Dă muzica mai tare ca să ai o imagine mai bună. Păi, în cazul ăsta, mi-ar plăcea o lege prin care oricine vrea să obţină autorizaţie pentru cîrciumă să fie obligat la un stagiu prelungit de ascultare. Să i se pună numai muzică fină şi numai în surdină.
