Plagiat
Iată un fapt tulburător: premierul României e acuzat că a comis un act sfruntat şi impardonabil de plagiat. Dată fiind amploarea sa, nu poate fi doar o scăpare, un accident datorat neatenţiei. E un act conştient şi făţiş de dispreţ faţă de onestitatea intelectuală, care se naşte, ca orice plagiat intenţionat, dintr-un simţ distorsionat al autorizării, o leneşă nepăsare intelectuală, o tendinţă de mitomanie premeditată, un periculos deficit de etică sau, pur şi simplu, ignoranţă. Oricare variantă ai alege, nu este un atribut pe care să-l doreşti pentru un prim-ministru.
Şi totuşi, nu asta mă deranjează cel mai mult.
Ce-a urmat după această dezvăluire? Jurnaliştii, mulţumind Cerului pentru un aşa scandal (autentic, de data asta), se reped salivînd şi împiedicîndu-se unii de alţii să întoarcă problema pe toate feţele. Canalele TV îşi aruncă năvoadele şi aduc în studio tot felul de invitaţi. Ziarele publică articole pline de amănunte, cu titluri care-ţi taie respiraţia. Site-urile şi blogurile se umplu de opinii şi comentarii – care critică sau apără. E teribil! – strigă toţi într-un glas.
Dar aş fi curios să aflu cîţi dintre aceşti jurnalişti, care mai tîrziu (sau a doua zi) s-au întors în redacţii pentru a-şi scrie articolele, au dat un search pe Internet şi au găsit citate, fraze, informaţii sau chiar paragrafe întregi pe diverse site-uri, pe care le-au folosit apoi în articolele lor, fără a cita vreo sursă.
Da, acum, cînd presa a devenit, în sfîrşit, riguroasă în legătură cu acest subiect ajuns brusc „o nouă religie“, cum se spune, acum ar fi momentul potrivit să aflăm şi noi de unde îşi ia ea însăşi – presa – informaţiile, relatările despre liderii din alte ţări, citatele provenite din celălalt capăt al lumii, imaginile cu inundaţii din Timbuktu, inutilele filmuleţe cu pisici dansînd, îmbrăcate în rochiţe hilare. Pentru că a nu cita sursa este plagiat. Despre asta-i vorba aici: despre faptul de a folosi munca altuia şi a o prezenta, intenţionat sau prin omisiune, ca fiind a ta. (Pentru cei care tot n-au înţeles – şi se pare că sînt destul de mulţi –, o explicaţie ajutătoare: dacă furi o prăjitură de la cofetărie, nu încerca să pretinzi că ai făcut-o tu, ca să impresionezi sau ca s-o vinzi. Nu e doar hoţie, e şi minciună. Simplu.)
Dacă liderii politici reflectă vremurile în care trăim, atunci Victor Ponta ar putea fi ilustrarea perfectă a unei realităţi substanţiale şi tulburătoare a României, pe care o remarc mereu, cu o frecvenţă alarmantă: mulţi (prea mulţi) oameni din această ţară, mai mult decît în orice loc în care am locuit sau am muncit, pur şi simplu par să nu înţeleagă că e greşit să furi cuvintele altuia. Şi nu mă refer la importul de idei pentru a crea ceva nou. Vorbesc despre copierea directă de conţinut (cu alte cuvinte, furtul proprietăţii altcuiva) şi prezentarea acestuia drept operă proprie.
Cînd lucram la un post TV de aici, am văzut cum „redacţia“ folosea mereu „la liber“ Internetul pentru informaţii, ştiri, citate – orice era nevoie. De ce să plăteşti pentru serviciile unei agenţii externe de ştiri, cînd găseşti atîtea lucruri gratis (şi probabil adevărate) online? Cînd mă uit la ştirile TV, văd imagini de peste tot – grindină într-un loc despre care n-am auzit niciodată, cîini care cîntă împreună cu stăpînii în SUA, Hillary Clinton în Mexico. Habar n-am de unde au luat imaginile, dar, serios acum, de ce m-aş plînge? Reporterul de la ziarul local X, care scrie despre situaţia din Grecia, de unde ştie ce-au spus politicienii de acolo, pe care îi citează? Telepatie? Acum cîteva zile, văd pe prima pagină de la Adevărul şi de la România liberă fix aceeaşi poză a lui Adrian Năstase; nici una dintre publicaţii nu specifică sursa. Ei, şi ce-i aşa ciudat? Am văzut un articol publicat într-o revistă de aici, care relua în întregime pasaje dintr-un articol apărut în altă revistă. Şi ce-i rău în asta? Cînd eram director de marketing şi agenţiile de publicitate veneau cu idei furate direct (pardon, împrumutate) – mot à mot – din reclame TV pe care mi le aminteam din SUA, de ce aş fi ofensat? (Că veni vorba, căutaţi excelentul clip publicitar pentru monster.com, din timpul Super Bowl 1999. Chiar voiam să le mulţumesc că mi-au amintit de el!) Cînd o studentă de-a mea mi-a trimis nu de mult lucrarea sa de examen în care copiase, în întregime, fragmente dintr-un document de firmă scris de altcineva, de ce aş pica-o? Doar m-a asigurat că a selectat singură pasajele potrivite temei sale. Ce-i aşa rău în asta?
Serios, gîndiţi-vă. În toate aceste cazuri, raţionamentul e ceva de genul: autorii de drept ai produselor enumerate mai sus – profesorul universitar, reporterul, fotograful, echipa de creaţie – au terminat deja cu acestea. Nu mai au nevoie de ele. De ce nu le-am putea folosi, atunci? Cui îi pasă cine le-a scris? De ce să nu le vindem ca şi cum ne-ar aparţine, dacă se poate?
Nu numai că toate aceste cazuri înseamnă furtul proprietăţii altcuiva şi prezentarea acesteia drept a lor, dar mai înseamnă şi uzurparea capitalului intelectual al altuia şi falsa lui atribuire sieşi. Înseamnă, cu alte cuvinte, evitarea efortului de a gîndi cu mintea proprie, prin folosirea produsului altei minţi şi afişarea acestuia ca pe o mască menită să le acopere propria indolenţă şi deşertăciune. Oamenii ăştia trebuie să înţeleagă că scrierea legitimă nu e echivalentul literar al unui colaj de Bârlădeanu.
Aşadar, l-aş întreba pe domnul Ponta: cîte idei expuse în cele 432 de pagini ale tezei dumneavoastră vă aparţin? Cîte dintre consideraţiile care pot fi citite acolo sînt ale dumneavoastră? Şi de ce ne-am opri aici? Acum, că sînteţi prim-ministru, continuaţi să pretindeţi că gîndiţi cu propria minte, în timp ce folosiţi ideile altora ca şi cum ar fi ale dumneavoastră? Încă le mai permiteţi altora să scrie şi să creeze idei pentru dumneavoastră sau să vă fixeze agenda? Sau acum sînteţi dumneavoastră înşivă? Şi cum am putea să ne dăm seama? Pentru că acestea sînt întrebări la care trebuie să te aştepţi atunci cînd practici meseria de a pretinde că ideile altora sînt ale tale.
Cel mai trist e faptul că nu sînt sigur că presa însăşi înţelege. Uneori, jurnaliştii par atît de în afara problemei, că nici ei nu pot să facă lucrurile aşa cum trebuie. Acum cîteva zile, Realitatea TV credita drept sursă a unui material un obscur website aparţinînd unui tip din Tbilisi, care postează articole fără a preciza sursa. Cîteva zile mai tîrziu, aceeaşi televiziune a creditat un grafic care-i aparţinea (ca şi cum ai spune „conform mie“). Şi mai rău, cînd Associated Press a scris un articol despre scandalul plagiatului şi l-a trimis la The New York Times, care l-a publicat atribuindu-l corect lui AP, jurnaliştii români l-au citat indicînd drept sursă The New York Times. Ce ar putea să te îngrijoreze mai mult? Aici, din cîte se vede, ştirea pe care o citim în ziar a fost preluată de pe un post TV, care a aflat-o de pe un website, care citează un blogger, care a citit ieri într-un ziar un articol scris de un reporter care se uita la un post TV care a preluat o ştire din Tbilisi.
Sigur, nu vreau să spun că toată lumea aici face aşa. Am văzut reporteri excelenţi, care îşi creditează corect sursele, şi îmi ridic pălăria în faţa lor. În aceeaşi publicaţie, însă, chiar în aceeaşi zi cu articolul reporterului corect, am găsit alte articole care încalcă toate regulile eticii (şi probabil legea), furînd munca altora. Dar plagiatul nu e o decizie personală de lifestyle a fiecărui reporter, în particular. E vorba de însăşi integritatea presei libere, pentru care onestitatea, acurateţea şi transparenţa sînt temelia şi însăşi marca existenţei sale.
Uneori mă întreb dacă nu cumva toată cultura de aici e împrumutată. Împrumutată fără a fi înţeleasă. Împrumutată fără a se şti de ce. Împrumutată fără a se numi sursa. Şi, mai rău, fără a se înţelege ce-i rău în a nu înţelege.
Şi aici, în fine, e reala primejdie. Fiindcă – fie că eşti Victor Ponta, Pal Schmitt, Karl-Theodor zu Guttenberg, Silvana Koch-Mehrin, Joe Biden, Doris Kearns Goodwin, un reporter din Bucureşti sau un student la managementul afacerilor – dacă furi o prăjitură sau îţi atribui ideile altora, cum îşi va da seama cineva dacă ştii să găteşti sau să gîndeşti – sau chiar dacă înţelegi cu adevărat ceea ce faci? Pentru că, la final, nu etica unui prim-ministru e importantă. Însă etica presei este, totuşi, de o importanţă fundamentală într-o democraţie puternică.
(Revista Nature şi Associated Press au contribuit la scrierea acestui articol)
Peter Frank a lucrat în domeniul bancar, a fost reporter economic şi senior editor de ziar în SUA. În prezent, este consultant, profesor şi scriitor şi locuieşte în Bucureşti.
