Merkel-ul din termometre
Haosul e, în mod firesc, mult mai interesant decît ordinea. În haos, nici n-ai vreme să respiri. Mereu se întîmplă ceva. Ordinea e plicticoasă, deprimantă, omorîtoare de creativitate. Trivializînd grosolan – şi-mi cer scuze în modul cel mai sincer pentru acest fapt – e cam ca în celebrul banc cu diferenţa între sexul în doi şi cel în grup. Cel în grup prezintă avantajul că, măcar acolo, mai cunoşti lume. Cam aşa arată, de ani buni încoace, felul românesc de a face şi de a înţelege politica.
În plus, haosul e o eternă potenţialitate. O poartă deschisă spre visare, spre jocul pervers cu speranţa. Pe cînd ordinea, prin natura ei, aduce previzibilitate şi plictiseală. Şi mai aduce încă ceva – urît, detestabil, fantomatic şi ameninţător. Timpul inevitabil pentru autoanaliză. Cum să preferi ordinea? Cum să te condamni, de unul singur, la supliciul de a te vedea, pe tine însuţi, cu adevărat? Cum să dai dansul nesfîrşit al potenţialităţii din haos, pe şirul dezvrăjirilor din ordine? Cum să dai jocul şi distracţia, pe respectare de reguli şi introspecţie? E ca şi cum ai vrea să te muţi, de pe o plajă din Maldive, direct în oraşul Victoria. Ca şi cum ai da visarea supremă, pe cea mai cruntă realitate a ghiorţăirii maţelor. Cine poate să fie atît de tîmpit, încît să facă, nesilit de nimeni, schimbul ăsta?
Jocul politic din România ultimilor douăzeci de ani e o lungă cochetare cu esenţa haosului. În profunzime, e o fugă disperată, de orice privire înapoi, de orice recunoaştere a ADN-ului complicităţii cu propria automutilare. Mai aproape de suprafaţă, e o hîrjoneală condimentată cu momente deocheate, un fel de petrecere pornită pe panta dezmăţului. În centrul acestei mişcări continue se află convingerea că „are balta peşte“. Visarea încălzită etilic, la foc automat, că potenţialul acestei ţări e mai mare decît orice putere de exploatare a oricărui tip de resursă. Cu alte cuvinte, oricum ai face, totul se termină bine pînă la urmă, pentru că lumea, continentul, ceva, cineva o să aibă nevoie sălbatică de acest buric al pămîntului. Prin urmare, ne relaxăm şi facem driblinguri, de plăcere, de distracţie, „la şto“, cum se spune în cartier. Şi dacă tot facem jonglerii cu mingea naţională ca nimeni alţii, atunci putem, cu lejeritate, să împrumutăm şi limbajul fotbalistic al declaraţiilor publice. Putem să dăm cu tifla „găozarilor“ din presă, să ne stropşim spre cîte o „ţigancă împuţită“, dar şi s-o trimitem pe madam Merkel să se joace cu cercul pe la scara ei. Bunul-simţ elementar e o fandoseală a naţiilor plictisite. Aici, la noi, se face artă, nene. Sîntem băieţi de cartier educaţi temeinic la şcoala vieţii. În lumea de plastic a capitalismului, noi sîntem singurii care mai avem trăiri. Prin urmare, nu punem botu’ la democraţie decît în felul nostru.
Şi ştim că n-o să se dărîme continentul dacă sîntem noi mai obraznici, mai nonconformişti, aşa… mai artişti. Ieşim din orice situaţie, cu ţigara în colţul gurii, constatînd mereu, cu înţelepciunea atotştiutorului, că au şi alţii rahaturile lor. Prin urmare, totul e scuzabil şi s-o rezolva cumva, cîndva, la o masă. Dar uităm, de fiecare dată, că nu contează doar faptul că mănînci. Contează enorm şi cum mănînci. Iar atunci cînd foloseşti furculiţa şi cuţitul aşa cum ai face-o cu coasa şi cu toporul, poţi fi sigur că singura masă rezervată pe care o s-o prinzi vreodată va fi cea de la capătul sălii, lîngă toaletă.
Bătălia politică de la noi se duce în absenţa totală a înţelegerii consecinţelor. Nu există nici o măsură în acţiuni şi declaraţii. Iar atunci cînd, mereu prea tîrziu, oala dă în clocot, ne întoarcem, cu ochii plini de respect din cartier, la popor. Să rezolve poporul. Măria-Sa. Suveranul. Adică ultimul de pe lista priorităţilor de pînă acum. Nu-i nimic. Îl repunem în drepturi. Atunci cînd e vorba de băgat biletul în urnă, de fiecare dată, Poporul e readus glorios în scaunul Domniei. Se reinstaurează dreptatea. Pe urmă, indiferent de rezultat, trimitem un pic poporul la odihnă. Sau la ce vrea el. Treaba lui. Nu trebuie să-şi facă griji. A ieşit la vot, s-a întrebuinţat într-o zi liberă, a făcut eforturi. Poa’ să ia o pauză din funcţiile lui suverane. Ne ocupăm noi de chestiile grele.
Cu nişte ani în urmă, pe vremea cînd Poporul Suveran ieşea la urne să voteze Constituţia postrevoluţionară, bunica unui amic a vrut morţiş să mergă la referendum. Avea peste optzeci de ani şi era mereu cu ochii în lacrimi cînd se vorbea de Rege. Biata femeie credea că, într-un fel anume, cumva, monarhia va reveni la putere. Amicul meu îi tot explica, răbdător, că era aproape imposibil să se întîmple aşa ceva. Atunci, bătrîna i-a spus: „Dacă e aşa cum zici tu, maică, şi ăştia n-o să-l lase niciodată pe Regele să vie înapoi, măcar ajută-mă să mă duc să votez împotriva lu’ Iliescu. Io sînt împotriva lui. Pun ştampila aia pe NU. Măcar atîta să fac pentru Regele!“. Amicul meu a ajutat-o pe bunică-sa să meargă la secţia de votare. Au intrat împreună. Domnul care ţinea ştampila i-a zis amicului meu să iasă din secţie, că e o singură ştampilă şi nu e voie să însoţeşti pe cineva în vabina de vot. L-a pus să aştepte la intrare. A luat-o frumuşel, de braţ, pe bătrînă. I-a zis aşa: „Ce-i Mamaie?! Care-i treaba?! N-ai stare p-acasă?! Vrei tu să votezi? Ce vrei să votezi?“ La care, bătrîna, cu calm, i-a răspuns: „Vreau să vie Regele. Da’ Iliescu nu-l lasă. Io vreau să pun pe NU. Că nu ţiu cu Iliescu“. Calm, domnul cu pricina a însoţit-o pînă la cabina de vot, i-a dat ştampila şi i-a spus: „Ei, Mamaie, vezi dacă nu eşti atentă?! Păi asta e întrebarea! Vrei să vină regele? Pune ştampila pe DA, dacă-l vrei înapoi.“ Amicul meu urla disperat din uşa secţiei. Dar era prea tîrziu.
E cumplit de cald. Culmea, Merkel-ul din termometre scade.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
