Comerţul echitabil - la ce bun?
De-a lungul istoriei, termenul de „fair trade“ a avut mai multe semnificaţii. Liga Comerţului Echitabil a fost înfiinţată în Anglia, în 1881, pentru a restricţiona importul din ţările străine. În Statele Unite, sindicatele oamenilor de afaceri şi ale muncitorilor foloseau legile acestui „fair trade“ pentru a construi ceea ce economistul Joseph Stiglitz denumeşte „bariere de sîrmă ghimpată împotriva importurilor“. Aceste legi anti-dumping permit unei companii care suspectează un rival extern că vinde un produs sub preţ să solicite guvernului să impună un tarif special care să o protejeze de concurenţa neloială.
Sumbrele intenţii protecţioniste sînt departe de ceea ce au în minte binevoitorii organizatori ai Simpozionului anual de Comerţ Echitabil din Marea Britanie, la care am participat şi am şi cumpărat două ciocolate şi un borcan de unt de arahide, amîndouă „fair-trade“. Scopul lor lăudabil este să crească preţul încasat de către fermierii din ţările în curs de dezvoltare pentru produsele lor, eliminînd profiturile umflate ale intermediarilor de care ei depind, pentru a-şi plasa mărfurile pe pieţele îndepărtate. Produsele fair-trade – precum cacao, cafea, ceai şi banane – n-au un concurent în produsele autohtone din Europa şi de aceea nu cer motive protecţioniste.
Lucrurile se petrec astfel: în schimbul asigurării unui preţ garantat şi a respectării „unor standarde de muncă şi de mediu stabilite“ (salarii minime, absenţa pesticidelor), cooperativele agricole din ţările sărace primesc un timbru Fairtrade pentru produsele lor, emis de Organizaţia de Garantare Fairtrade. Această certificare permite supermarket-urilor şi altor distribuitori să-şi vîndă produsele la un preţ mai ridicat. Fermierii lumii a treia beneficiază de sporirea profitului, în timp ce consumatorii din ţările bogate se simt virtuoşi: ceea ce pare a fi un mariaj perfect.
Mişcarea Fair-trade, lansată în 1980, s-a extins rapid. În 1997, Camera Comunelor din Marea Britanie a avut o iniţiativă notabilă: a decis să folosească numai cafea Fair-trade. Spre finele lui 2007, mai mult de 600 de organizaţii de producători, reprezentînd 1,4 milioane de fermieri din 58 de ţări, vindeau produse Fair-trade. Astăzi, un sfert din bananele din supermarket-urile britanice sînt vîndute cu timbrul Fairtrade. Dar produsele etichetate astfel reprezintă o fracţiune foarte mică – de obicei mai mică de 1% – din vînzările globale de cacao, ceai, cafea etc.
Scopul economic al garantării preţurilor este binecunoscut: stabilizarea preţurilor produselor de bază, care sînt expuse fluctuaţiilor dramatice, stabilizează veniturile producătorilor. Pornind de la acest fapt, John Maynard Keynes a propus, în 1942, să se creeze „stocuri tampon“ pentru mărfurile de bază, care deservesc cererea, cînd preţurile pieţei scad, şi suplimentează oferta, cînd acestea cresc. Propunerea lui Keynes nu a fost niciodată preluată de Acordul Bretton Woods din 1944 şi n-a avut ecou nici în 1970, cînd schemele de „stocuri tampon“ au fost readuse în discuţie.
Economişti de stînga precum Raúl Prebisch au propus mai tîrziu teoria „declinului condiţiilor comerciale“ pentru produsele de bază: tendinţa preţurilor acestora pe termen lung fiind aceea de a scădea sub cele ale produselor industrializate. Această tendinţă părea să existe de la jumătatea anilor ’80, cînd producătorii de mărfuri au trăit un declin persistent al preţurilor. În plus, fluctuaţiile preţurilor de-a lungul acelei perioade au fost imense, cu efecte grave asupra ţărilor africane sub-Sahariene şi a altor ţări în curs de dezvoltare, care erau în mare măsură dependente de venituri din exportul de mărfuri.
Cu toate acestea, de atunci declinul preţurilor a fost inversat. Preţurile mărfurilor alimentare a crescut cu 150% din 2001, acest lucru sporind şi veniturile producătorilor fermieri, independent de eforturile mişcării fair-trade. Argumentul „declinul mijloacelor de comerţ“ s-a prăbuşit.
Dar preţurile produselor de bază rămîn mult mai volatile decît cel al produselor industriale şi al serviciilor, provocînd o imensă fluctuaţie în veniturile producătorilor. Aceasta a exagerat efectele boom-urilor, dar şi ale crizelor economice. Astfel, problema stabilizării preţurilor nu a dispărut.
Este dificil să prevezi cum poate contribui mişcarea fair-trade la rezolvarea acestei probleme, pentru că singura politică valabilă pentru a stabiliza veniturile producătorilor este controlul de mărfuri. Dar aceasta depăşeşte scopul comerţului echitabil.
Ţinta tuturor versiunilor de fair-trade este cea de „free-trade“, adică comerţul liber, şi cele mai dezastruoase atacuri asupra Fairtrade-ului au venit chiar din partea susţinătorilor. Într-un pamflet publicat în 2008, la Institutul Adam Smith, intitulat „Comerţul neechitabil“ („Unfair Trade“), Mark Sidwell argumentează că Fairtrade-ul menţine lipsa de competitivitate a fermierilor, punînd oprelişti diversificării şi mecanizării. De asemenea – afirmă Sidwell –, schema Fairtrade-ului transformă ţările în curs de dezvoltare în ghetouri agrare, în care oamenii muncesc mult pentru cîştiguri minime, refuzîndu-se astfel şansele generaţiilor următoare la un viitor mai bun.
Şi fără a se lua în considerare efectele pe care Fairtrade le are asupra celor mai săraci oameni din aceste ţări – nu fermierii, ci muncitorii zilieri, cei care sînt excluşi din această schemă de regulile severe şi standardele înalte ale muncii. Cu alte cuvinte, Fairtrade-ul îi protejează pe fermieri, şi împotriva rivalilor, dar şi a muncitorilor agricoli.
Consumatorii – argumentează Sidwell – sînt, de asemenea, înşelaţi. Doar o proporţie mică, de 1%, din preţul pe care avem „privilegiul“ de a-l plăti pentru o tabletă de ciocolată va ajunge, probabil, la producătorii de cacao. Iar eticheta de Fairtrade nu este neapărat o garanţie a calităţii: cum producătorii primesc un preţ minimal pentru produsele fair-trade, vor vinde produsele de calitate superioară pe piaţa liberă.
Dar, în ciuda neajunsurilor economice, mişcarea fair-trade n-ar trebui dispreţuită. Deşi cinicii susţin că singurul avantaj este flatarea consumatorilor, care se simt mîndri de ajutorul pe care îl oferă cumpărînd produsele etichetate – cam cum se simţeau în vechea Biserică Catolică cei ce cumpărau indulgenţe –, asta înseamnă să vorbeşti superficial despre fair-trade. De fapt, mişcarea este acea scînteie a protestului contra consumismului sălbatic, baza rezistenţei contra logicii impersonale şi expresie a activismului de grup.
Justificarea nu-i va convinge pe economişti, care preferă raţionamentul sec. Dar nu este deplasat să ne convingem că nu trebuie să facem întotdeauna pe placul economiştilor şi birocraţilor.
Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie, profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick, autor al unei biografii premiate a economistului John Maynard Keynes.
Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
traducere de Stela GIURGEANU
