Subordonaţii subiectivismului
Pare că lumea s-a obişnuit să vocifereze şi să protesteze la orice. Nu că n-ar fi nevoie de proteste bine susţinute contra nenumăratelor nedreptăţi care se întîmplă, dar cei mai mulţi fac gălăgie doar pentru interesele personale şi de moment, fără să urmărească respectarea vreunui principiu, dreptatea sau adevărul, ci doar cîştigul personal, fie el şi nemeritat. În acest permanent cor al scandalagiilor şi petiţionarilor care cer tot ceea ce cred că li se cuvine, problemele şi protestele cu adevărat importante abia se mai fac auzite, dacă nu se demonetizează cu totul.
Aşa se face că, după ce am asistat la o manifestaţie împotriva subordonării ICR, Senatului, deci împotriva unui abuz politic cu multe semnificaţii şi ramificaţii, au urmat manifestaţii contra subordonării dintr-o frază, deci contra Gramaticii în sine. Pentru succesul mult iubitelor odrasle, părinţii cei subiectivi voiau neapărat ca subordonata (şi ea subiectivă) să fie declarată predicativă. Ba, unii şi-o doreau chiar atributivă, fiindcă aşa scriseseră, probabil, copiii lor. După ce a dat din colţ în colţ, noul ministru a hotărît că, dacă poporul vrea predicativă, atunci să fie şi predicativă, că oricum nu costă nimic. Să se rezolve problema corect, aşa cum a cerut prim-ministrul iar oamenii să fie cu toţii mulţumiţi. Ce spun specialiştii!? Ah, da... cei mai mulţi spun că e subiectivă, dar bineînţeles că şi părerile lor pot fi subiective. Iar în asemenea situaţii, fiecare parte îşi găseşte specialiştii ei. Dacă problema conţine un grăunte de neclaritate, dacă poate fi găsită o nuanţă contrară, oricît de subtilă, atunci cu siguranţă că ea va fi speculată şi interpretată după voia fiecăruia. E chiar o provocare pentru un specialist să caute diverse chichiţe prin care să demonstreze, spre uimirea mulţimii, nu neapărat că albul poate fi şi negru, dar măcar că maroul poate fi considerat un fel de roşu. Iar copiii n-au decît să înţeleagă de mici, de la primele lor examene, că pe lumea asta lucrurile sînt relative şi că, la urma urmelor, orice poate fi reconsiderat, chiar şi sexul. Nimic nu e bătut în cuie.
În condiţiile astea, bineînţeles că şi dovedirea unui plagiat poate fi ceva subiectiv, atunci cînd comisia care-l analizează este declarată subiectivă şi desfiinţată în mod subiectiv, pentru a fi resubordonată, aşa încît să nu se mai ocupe cu „execuţii mafiote“. Mergînd mai departe, apare senzaţia că pînă şi democraţia poate să fie, de fapt, văzută în mod subiectiv ca o dictatură, şi invers. Totul depinde de rezultatul raporturilor de forţe din societate, de dezbaterile populare şi forumistice în care oricine are dreptul să-şi spună părerea, să-şi afirme în mod predicativ convingerile subiective. Cine strigă mai tare are toate şansele să-şi impună părerea. De altfel, nimic nu pare că mai scapă de filtrul voinţei populare. Probabil că şi rezultatul adunării lui unu cu unu sau stabilirea culorilor vor trebui, nu-i aşa, validate prin referendum. Altfel, e dictatură, e încălcarea libertăţii de exprimare şi a dreptului la opinie, e cenzură... Gramatica, matematica, logica, rigoarea ştiinţifică sînt nişte simple mofturi completive. Aşadar, ceea ce mă jenează este subiectivitatea societăţii noastre şi a politicienilor ei. Trăiască regenta!
