Feluri de a (nu) gîndi
Pînă să ajungem la mari dezbateri politice, la fineţuri analitice mai mult sau mai puţin partizane, la prelungi şi îndîrjite înghionteli de tipul „care pe care“, să ne tragem puţin sufletul şi să revenim la reflexele străvechi ale „minţii sănătoase“, ale bunului-simţ, ale raţiunii comune. Un prim pas ar fi să recuperăm, fie şi cu paşi mici, bunele maniere. O ţară nu e un stadion înţesat de fluierături, un ring de box fără arbitru, un teren de încăierare perpetuă. Iar politicienii, dacă nu dau doi bani pe adversari, ar trebui, măcar, să manifeste oarecare respect de sine. Să nu recurgă, clipă de clipă, la insultă şi băşcălie ieftină, să nu vorbească, în emisiunile de televiziune, acoperind vocea interlocutorilor şi înlocuind argumentele şi stilul cu jocuri de bicepşi şi de bojoci, pe scurt, să se poarte cuviincios. Nu merg pînă a le cere să nu mintă, să facă mici exerciţii de eleganţă, să se impună, dacă se poate, şi prin fair play. Dar cred că pot pretinde o limbă română mai îngrijită, ceva mai multă logică, ceva mai puţine istericale.
Apropo de logică. Mi se pare într-o primă instanţă infantil, iar într-o ultimă instanţă necinstit, să vrei să scuzi un furt, demonstrînd că toată lumea a furat cîndva, fură în continuare şi va fura şi de-aici înainte. Acest mod de a îneca peştele în apă nu e onorabil. Hoţia nu e, totuşi, starea normală a unei vieţi cuviincioase, ca să nu mai spun că a acoperi cu noroi toată suflarea academică românească, numai ca să scoţi basma curată un individ anume, e o manevră profund neloială şi, îndrăznesc să spun, nepatriotică. Mai departe: a spune despre cutare hoţoman că, da, „poate“ a furat, dar că a fost prins fiindcă l-a turnat vecinul cu care e în relaţii proaste e ridicol. Fapta rămîne faptă. Turnat sau nu, demascat cu gînd rău sau din întîmplare, problema rămîne, juridic şi moral, aceeaşi: insul a furat!
Neinteligent şi ilogic e şi efortul unora de a descifra cuvintele grele apărute despre România în străinătate, drept manevre ale unor „agenturi“ trădătoare. Trec peste faptul că e o supoziţie cu care lucra, frecvent, fosta Securitate. Dar însăşi ideea că presa mare a lumii, politicieni notorii ai Uniunii Europene, ambasadori străini reprezentînd state prestigioase sînt, toţi laolaltă, simple marionete în mîna cîtorva „băsescişti“ subversivi e – cum a observat, de curînd, dna Viviane Reding – absurdă. „Breaking News“: cutare ziarist de la El País care i-a „smuls“ dlui Ponta declaraţia cu privire la o eventuală demisie e fost bursier ICR! Vorba lui Maiorescu: „Nu e în chestie!“. În chestie e dacă dl Ponta a spus sau nu ce a spus. Şi dacă a plagiat sau nu.
Nu vreau să mai pomenesc stingheritoarea afirmaţie a unui ministru că, de la Platon şi Aristotel, toată lumea plagiază: un zel apologetic atît de ridicol e greu de atins. Obedientul Boc pare un revoluţionar feroce în comparaţie cu „serviabilitatea“ dlui Rus. (Fiindcă veni vorba: cum ieşim din dilema de a avea de ales între un premier obedient şi unul necinstit?)
O problemă ar fi şi suficienţa mediocră a „jucătorilor“. Dacă aş fi în USL, m-aş întreba, totuşi, măcar în sinea mea, de ce, de la mineri încoace, România n-a mai avut un deficit de imagine de o asemenea anvergură. Poate oi fi greşit şi eu ceva. Oi fi avut, cum spun şefii, intenţii bune şi tone de îndreptăţiri „democratice“, dar poate le-am „implementat“ brambura, poate am fost un prost manager al proiectelor mele. Asemenea întrebări ar fi o formă de luciditate, de bună-credinţă, de natură să ducă la oarecari rectificări. Aş! De unde! Guvernanţii se cred, pur şi simplu, ambasadorii paradisului pe pămînt. Impecabili, ireproşabili, inviolabili!
Ar mai fi de pus o întrebare, pentru care nu mai am loc. Deschide prea multe alte întrebări şi o problemă de mentalitate autohtonă care depăşeşte graniţele de partid. E vorba de CV-urile multora dintre actorii şi comentatorii cu care ne confruntăm zilnic. E vorba de foarte delicata temă a autorităţii. Orice faptă se justifică prin făptaş şi orice făptaş se justifică prin autoritatea dobîndită de-a lungul unei vieţi presărate cu isprăvi memorabile, reuşite profesionale, palmares cetăţenesc, moral ş.a.m.d. Dar de la angajaţi cu seara la cîte un post de televiziune, pînă la miniştri, parlamentari şi candidaţi la Preşedinţie, mai toţi vorbesc în numele unui vanitos neant. Te întrebi (am făcut-o şi pe vremea Guvernului Boc): de unde au apărut oamenii ăştia? Pe ce căi şi cu ce acoperire au ajuns pe scenă? De ani de zile, sînt numiţi miniştri de care nimeni n-a auzit niciodată, care se exprimă prost, nu fac nimic sau se disting prin mici sau mari potlogării. Cine are răbdarea să cerceteze biografiile şi „performanţele“ parlamentarilor se cruceşte. Cineva, despre care aud că e fost medic, dădăceşte fudul naţiunea în fiecare zi, cu o competenţă universală şi bosumflată. Tot soiul de anonimi se răţoiesc zgomotos la semeni ai lor care, de bine, de rău, au ceva de pus pe masă. Tot felul de găinuşe şi şoricei se machiază, cotidian, în pantere şi leoparzi. Nu le pot spune, cu un fel de compasiune, decît atît: Staţi niţel! Încercaţi mai întîi să faceţi ceva! (Bombăneala nu e o faptă!) Încercaţi, mai întîi, să existaţi!
