Un proces stalinist

„Proces stalinist“ – sintagma a făcut istorie. Apare utilizată în cele mai variate contexte, fără ca semnificaţia reală ascunsă în spatele cuvintelor să fie clară pentru toată lumea. Mă îndoiesc, de exemplu, că un student sau un om sub 40 de ani înţelege cu adevărat ce deosebeşte un proces stalinist de oricare alt tip de proces.

Ca să spunem adevărul istoric, trebuie să recunoaştem că paternitatea unei asemenea procedări juridice nu-i aparţine lui Stalin; a fost inventată de Robespierre şi de asasinii grupaţi în jurul lui în timpul Revoluţiei Franceze; atunci s-a procedat la decapitarea unei părţi din elita Franţei, în urma unor simulacre de procese. Experimentul artizanal parizian din 1792-1794 va fi însă ridicat la scară industrială în epoca sovietică, mai ales după ce Stalin a preluat puterea. De unde şi eterna sintagmă.

Transmiţînd în ultimele zile desfăşurarea acţiunii de suspendare a preşedintelui Băsescu, Televiziunea Română a adus publicului tînăr un inestimabil serviciu informativ: i-a demonstrat pe viu cum arată, în detaliu, un proces stalinist de cea mai pură speţă. Pentru că acest tip de proces posedă cîteva trăsături esenţiale şi irepetabile:

1) Durata lui extrem de scurtă – juriştii ar spune scandalos de scurtă. Pentru condamnarea „complicilor“ preşedintelui, adică a lui Vasile Blaga şi a Robertei Anastase, a fost de ajuns o jumătate de oră. Li s-a acordat şi lor un ultim cuvînt de un minut şi i-am mai putut revedea pe Vasile Blaga (în chip de Danton amărît) şi pe Roberta Anastase (o Madame Roland dezorientată) doar pe culoarele „tribunalului“. Inovaţie românească: organizatorul procesului, temutul procuror Fouquier-Tinville (Dan Voiculescu) lipsea de pe scenă, preferînd să rămînă în umbră.

Cu preşedintele, dată fiind funcţia sa, judecătorii s-au arătat mai generoşi: i-au acordat cîteva ore.

2) Actul de acuzare, fantezist de la un cap la altul, rămîne în ocurenţă lipsit de semnificaţie: s-ar fi putut scrie acolo orice, chiar şi fragmente din Biblie, pentru că urmarea ar fi fost aceeaşi.

3) Încropirea actului de acuzare în timp record, în ajunul procesului sau cel mult cu două zile înainte. Dat fiind conţinutul punctului 2, judecătorii nu înţeleg, pe drept cuvînt, de ce să-şi mai piardă vremea cu redactarea unui text pînă la urmă formal.

4) Sentinţa se află deja dată înaintea începerii procesului, iar desfăşurarea acestuia nu o influenţează în nici un fel: găsim aici originalitatea ultimă a acestui tip de procedare.

5) Sentinţa este pusă imediat în aplicare, fără complicaţii inutile cu recursuri, cu apeluri la alte instanţe etc. („N-au dăcît să sesizeze şi pă mama Curţii Constituţionale“, cum se exprima, în stilul său colorat, unul dintre actualii şefi ai României.)

Pe această schemă au fost judecaţi şi ucişi zeci de mii de oameni în timpul Revoluţiei Franceze, apoi milioane de oameni în Uniunea Sovietică şi în ţările comuniste. Faptul că, în România din vara lui 2012, în loc de cămăruţele sordide de la închisoarea moscovită Liubianka, procesul s-a desfăşurat în sala somptuoasă a Parlamentului şi că în locul celor trei judecători am avut trei sute n-a schimbat cu o iotă esenţa actului. Sper ca înregistrările TV din aceste ultime zile să rămînă în arhiva de aur a televiziunilor române, ca document istoric excepţional, oricît vor dori participanţii la parlamentara punere în scenă, peste nu multă vreme, să îşi facă uitate prezenţa şi rolul în această afacere. Şi mai sper ca, din cînd în cînd, filmul să fie proiectat pe un canal sau pe altul, pentru ca lumea să nu-şi închipuie că procesele staliniste au încetat odată cu Stalin.

„Vai, cîtă exagerare!“, va spune un intelectual fin, aflat pe lista de aşteptare la posturile în curînd vacante din ministere, de la ICR sau de la Arhive. „Cum să compari procese care se terminau prin condamnarea la moarte a acuzatului cu procesul de destituire a lui Băsescu?“

Răspunsul e simplu. Schema procesului stalinist a fost, în cazul lui Traian Băsescu, respectată ad litteram. Iar destituirea preşedintelui unei ţări echivalează cu condamnarea lui la moarte.

Mihai Zamfir este prof. dr. la Facultatea de litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, vol. I, Cartea Românească & Polirom, 2011. 

Foto: M. Chivu