Fundăturile
Mulţi români ştiu deja cum sînt străduţele oraşelor din Italia sau Grecia. Acelea atît de înguste încît razele soarelui nu ajung aproape niciodată la caldarîm şi pe care abia dacă poate pătrunde o maşină. De cele mai multe ori, cînd intri pe o asemenea străduţă ai impresia că se înfundă. La un moment dat, îţi apare în faţă un gard sau un zid de piatră şi îţi vine să te întorci. Cînd ajungi însă pînă acolo, la acel gard sau zid, constaţi că în stînga ori în dreapta se deschide o altă stradă, o altă cale. Nimic nu e pierdut şi, la fel ca în pasenţa lui Napoleon, aproape de fiecare dată există o ieşire pe unde-ţi poţi continua drumul. Prima oară am avut senzaţia asta la Atena, prin labirintul străduţelor din Plaka, unde am fost uimit să descopăr că, în ciuda aparenţelor, nici o stradă nu se înfundă. Treci pe lîngă curţile minuscule ale caselor, aproape că te freci de locatarii care trebăluiesc prin ele, priveşti cu neîncredere spre capătul uliţei ce pare a nu duce nicăieri, cînd, deodată, după colţ, se iveşte o nouă posibilitate, un alt început.
La fel e prin oraşele italiene, prin micile cetăţi toscane aşezate pe vîrfuri de deal. Veneţia e un adevărat labirint, tot aşa şi oraşele din Creta, acolo unde s-a născut şi mitul labirintului păzit de groaznicul Minotaur.
La polul opus sînt, cum bine ştim, oraşele americane, cu bulevarde largi şi reţele de străzi rectangulare, unde totul e foarte clar şi chiar numerotat. Ai zice că oraşele au fost construite după mintea locuitorilor, mai organizată sau mai imaginativă, mai rectangulară sau mai întortocheată. De bună seamă că şi istoria mai lungă sau mai scurtă a unui oraş îşi spune cuvîntul asupra dezvoltării. Acolo unde s-au suprapus mai multe civilizaţii, structurile se complică. Dar urbaniştii şi arhitecţii ştiu să analizeze mai bine lucrurile astea.
Eu nu vreau decît să ajung la comparaţia cu ceea ce am observat în Bucureşti şi prin alte oraşe ale noastre. Nu am o reprezentare foarte exactă a felului în care arătau străzile oraşelor înainte de venirea comuniştilor. Ştiu însă cum Ceauşescu a lansat planul de sistematizare al localităţilor din România după ce a vizitat Coreea de Nord. Şi, inspirat de acel model totalitar, a dărîmat cartierul Uranus din Bucureşti, cu străzile lui în pantă şi pline de verdeaţă, construind Casa Poporului şi betonatul bulevard Victoria Socialismului. Exista pe atunci ideea că prin preajma instituţiilor de partid şi de stat nu trebuie să existe străduţe întortocheate şi treceri înguste prin care eventualii duşmani ai regimului să-şi poată face dispărute urmele. Orice structură mai labirintică trebuia distrusă. În general însă, în afara unor bulevarde mai largi, urbanismul comunist nu a avut drept efect crearea unor structuri limpezi şi deschise. Şi aici mă refer la ceva anume, la o chestiune cu care m-am confruntat de nenumărate ori. În zonele de blocuri, în aşa-numitele cartiere dormitor – cred că mai ales şoferii ştiu foarte bine ce spun –, există nenumărate străzi şi alei înfundate. Intri pe o asemenea străduţă care pare că nu poate să nu te ducă undeva, dar în cele din urmă te trezeşti blocat într-o parcare dintre blocuri. Posibilele corespondenţe fireşti sînt obstrucţionate în cel mai bun caz de spaţii verzi, dar de cele mai multe ori e vorba de blocuri în formă de U şi L sau lipite unele de altele, care nu lasă nici o posibilitate de trecere. Sînt locuri în care se formează adevărate capcane nesemnalizate în nici un fel. În ciuda liniilor drepte ale blocurilor, căile dintre ele nu sînt nici drepte şi nici deschise. Pe scurt, prea multe din străduţele noastre sînt, de fapt, fundături fără ieşire. Nu avem nici simplitatea şi ordonarea clară a americanilor şi nici ieşirile pitoreşti, de ultim moment şi pline de suspans, ale grecilor sau italienilor. Ar fi uşor de dat vina pe arhitecţi. În ipoteza că structura străzilor ar avea ceva de-a face cu mentalitatea societăţii, mă întreb însă, mai ales în aceste zile, dacă nu cumva fundăturile ne caracterizează într-un mod cît se poate de profund.
