EDITORIALE ȘI OPINII

Mă uitam nedumerit la chiuvetă. În loc de bateria obișnuită, cu doi robineți la o țeavă, aveam de-a face cu două țevi, fiecare cu robinetul ei. Prin deducție simplă, m-am prins că una era pentru apă rece, cealaltă pentru caldă. Cum să fac să le combin? Eram prima oară la Londra, nu știam exact obiceiurile locului, așa că am decis să întreb la recepție.

Remanierea anunțată luni de premierul Victor Ponta, cu Radu Stroe, cu Dan Șova, Mona Pivniceru și, într-o anumită măsură Mircea Dușa și Titus Corlățean, indică ascensiunea în guvern a „liniei dure“, gata să poarte lupta la baionetă cu Traian Băsescu și oamenii săi.

Plecînd de la faimosul clasament al economiilor lumii în funcție de gradul lor de libertate, pe care îl întocmesc anual The Heritage Foundation și The WSJ, dl Lucian Croitoru analizează, într-un studiu recent – Jaful vs Dreptul de a nu minți de Lucian Croitoru, – corelația cu gradul de libertate politică din societatea noastră.

Dacă cineva a urmărit perindarea subiectelor în această rubrică, a putut vedea că reacțiilor la atacuri directe contra vechiului București le-am adăugat un număr la fel de mare (și mai mare?) de extrase comentate din ce s-a scris despre oraș la diferite date dintr-un trecut care crește.

Chivotul mediatic. Noțiunea de chivot mediatic adună laolaltă un arhetip și o procedură. Arhetipul chivotului are două ipostaze: de receptacol și de obiect păstrător al Sfintelor Taine. Receptacolul media al chivotului păstrează iconografia unui patrimoniu atipic selectat pe baza unei proceduri mediatice.

Sora cea mare e România profundă. Țara celor mulți, necăjiți și foarte apăsați de grija zilei de mîine. A oamenilor muncii care, vreme de decenii, au tăcut, dar care au devenit după ’89 foarte vocali și combativi. Țara acelora convinși că votul lor contează și că, grație acestui vot, mîine vor primi o viață mai bună.

În vasta sa operă evoluționistă, mai precis în Descendența sau originea omului, Charles Darwin spune, la un moment dat, un lucru tulburător. Să-l citim împreună: „La sălbatici, cei slabi de corp sau minte erau repede eliminați, iar cei care supraviețuiesc prezintă de obicei o sănătate viguroasă.

E una din cele mai mari bucurii ale copiilor. E momentul în care sînt împreună, de capul lor, departe de părinții care nu-i mai pot supraveghea și cicăli. Măcar o săptămînă pe an. Ofertele în domeniu arată cît se poate de atractiv, posibilitățile par diverse și interesante.

Trăiesc de peste 30 de ani în vestul Europei și am fost cam peste tot pe Vechiul Continent. Lucrez, printre altele, adesea ca translator, deci aud, mai mult decît mi-aș dori, ce se șoptește pe ici și pe dincolo despre români și România. {i ce se șoptește, mă rog?

Uite cum e cu Olimpiada. Mi-a scris-o din țară un coleg jurnalist de la Brașov. Pentru că îmi place să citez oamenii, îi dau numele. Răzvan Prepeliță mi-a zis că „poți să scrii oricît despre medalii de aur cît un munte de aur și vei avea mult mai puține comentarii decît articolul pe care l-ai scris despre referendum“.

Imediat după referendum, cîteva ziare mari din Occident au comentat situația la modul: gata, a trecut, acum e momentul ca politicienii români să cadă la pace, să se obișnuiască să coabiteze și să găsească teme de consens. Sfatul a produs stupoare în ambele tabere din România, inclusiv în presa noastră polarizată.

„Ciocoiul nu are o ocupaţie anume rezervată pentru sine“, nu iubeşte şi nu poate practica nici o profesiune. „Încarnare a dorinţei de putere“, iubitor de ranguri, „poftitor de onoruri“, incapabil să depăşească orizontul satisfacţiei imediate, ciocoiul nu-şi pune problema dacă merită încrederea publică, dacă poziţia lui socială corespunde unei îndemînări anume, dacă nevoia lui de a fi în fruntea bucatelor are acoperire într-o echivalentă nevoie de a fi de folos.

Nu avem a ne aştepta la nimic bun în continuare. Preşedintele Traian Băsescu a spus, imediat după referendum, că va încerca o reconciliere a societăţii. Să vedem dacă va reuşi: pînă acum, n-a dovedit cine ştie ce calităţi de mediator, dimpotrivă, s-a simţit în apele lui doar cînd era rost de vreun conflict.

Andrew era puţin luat. De la bere şi de la produsele tradiţionale din cartierul Cristiania. Nefiind dedicat informării turistice asupra atracţiilor oraşului Copenhaga, prezentul articol nu va intra în detalii. Aşadar, era spre seară şi Andrew Jennings, unul dintre cei mai cunoscuţi ziarişti de investigaţie din lume, îmi povestea cum a ajuns să-şi dea demisia de la BBC atunci cînd au oprit de la difuzare un documentar al lui despre corupţia din Scotland Yard.

Referendumul de duminică nu a schimbat realitatea politică a României. Preşedintele Traian Băsescu se va întoarce la post – la ora cînd scriem aceste rînduri, doar o decizie cu totul şi cu totul surprinzătoare a Curţii Constituţionale ar mai putea schimba situaţia, dar şansele ca un asemenea lucru să se producă sînt, totuşi, infime.

În timpul interviului, Edgar a povestit mult despre el. Iată o confesiune pe care nu o mai făcuse nimănui şi care are, sînt sigur, valoarea ei pentru istoria literaturii: „La 18 ani am fost exmatriculat de la colegiu. Mă prinseseră vînzînd eseuri pentru examene unora mai mari.

Cînd am protestat contra încercării de a extrage probe de ADN din locul de veşnică odihnă al voievozilor de la Argeş şi Cozia, nu ştiam că din cu totul alt motiv se pregăteşte şi pentru Constantin Brâncoveanu violarea mormîntului său de la Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti.

Revenind la casele prinţului Charles şi la afirmaţiile din media referitoare la ele, cred că trebuie să-mi explic poziţia exprimată în articolul anterior. Scriam acolo că nu înţeleg setul de valori la care se referă cei care îşi fac cunoscute opiniile şi uimirile în raport cu alegerile „locative“ ale prinţului.

De cîteva zile mă tot gîndesc cum poate să arate un articol care trebuie scris înainte şi citit după. Şi nu mi s-a „arătat“ nimic... Toate cuvintele mă frig şi nu mi-a trecut prin minte, obsesiv, nimic altceva decît cum poate...

Zilele astea, imaginea acestei ţări e mai tristă ca niciodată. La începutul anilor ’90– cînd minerii stîlceau în bătăi studenţimea bucureşteană şi pe oricine „arăta a intelectual“ – măcar puteam spune că sîntem proaspăt ieşiţi din bezna totalitarismului. Că descărcam, primitiv, violent, grotesc, toată mizeria sedimentată în cei patruzeci şi cinci de ani de comunism.

Nu mi-l pot aminti altfel decît într-un costum de stofă fină, „sare şi piper“, cu batistă albă la buzunar. Poate că l-am văzut aşa mai tîrziu, în nişte poze, şi mi-a rămas imaginea aceea. Ba, dacă mai scormonesc prin colţurile memoriei, parcă îl ştiu şi într-o jachetă fină, gri de lînă.

De-a lungul lunii iulie 2012, fiinţa noastră audio-vizuală a fost supusă unor grele încercări: Ni s-a spus că, deşi Satana e de stînga, ea lucrează acum şi la dreapta; ni s-a spus că preşedintele suspendat a fost un „mahalagiu cu viziune“; ni s-a spus că prim-ministrul nu a plagiat, ci a transcris cu plăcere tot ce-a citit cu plăcere la alţii;

Avem în română o avalanşă de cărţi despre civilizaţii şi relaţiile Occident-Orient. Creşterea puterii Chinei sperie, angoasează sau entuziasmează, depinde de orientare. Mai ales Editura Polirom a făcut o treabă excelentă în traducerea aproape pe bandă a unor cărţi care fac sau vor face şcoală în domeniu.

Oricum ar arăta rezultatele referendumului, tot prost iese. Dacă preşedintele se va întoarce la Cotroceni votat de popor, va fi pe cai mari, coabitarea cu Guvernul Ponta va fi imposibilă şi instabilitatea politică va continua. Aparatul de propagandă va începe iar să strige împotriva „dictatorului Băsescu“, nemulţumirile populare vor creşte.

Să fi fost trecut de miezul noptii cu vreo jumătate de oră. Recunosc, eram frînt de oboseală. Drumul fusese greu, cu escală în Istanbul. În plus, Ankara nu era vreun oraş nemaipomenit, beneficia de o arhitectură monotonă, în stilul anilor ’70. Centrul vechi, cu oarecare şarm, aveam să îl descopăr de-abia a doua zi.

Campania electorală se încheie şi, odată cu aceasta, se pune punct unei perioade a confruntărilor şi a declaraţiilor dure. A folosit? Sociologii înclină să creadă că nu. Sondajele nu au arătat vreo modificare semnificativă a intenţiilor de vot. Românii par să fi intrat în campanie gata convinşi, în proporţie de cca doi la unu, că preşedintele trebuie demis.

M-am stabilit la New York pe la mijlocul anilor ’90 şi nu ştiam bine ce voiam să fac. Am încercat multe. N-are rost să le înşir. Îmi plăcea America. Îmi plăcea Bill Clinton. Am urmărit cu nesaţ scandalul felaţiei din Biroul Oval şi m-a amuzat povestea aceea – „I did not have sex with that woman“.

Mentalitatea contemporanilor se schimbase între timp. Oraşul se adapta împărţirii în zone corespunzînd stării materiale sau chiar originii etnice a locuitorilor săi, dar făcea loc mai cu seamă clădirilor publice – prezenţei dominante a statului. Statul avea nevoie de o „vitrină“ care să aibă pentru Capitală un caracter ornamental.

Puţine locuri reuşesc să provoace o emoţie de copil şi de adult, în acelaşi timp şi la aceeaşi persoană. Bojdeuca lui Creangă, ascunsă pe dealul Ţicăului din Iaşi, este un astfel de loc. Simţi aerul crud, de bancă din clasă, mirosul de cretă, vezi feţele naive ale foştilor colegi şi retrăieşti imaginile pe care le aveai în minte cînd citeai Amintirile.

– La camping aveau mici de peşte! – Ce? mă mir eu. – Asta nu e de la noi!... intervine, cu dispreţ, R., un pescar local.

Săptămîna trecută citam dintr-un ghid turistic găsit într-un hotel de la Satu Mare. Lucrarea de 600 de pagini a apărut în anul 2011, a fost finanţată din bani europeni, în cadrul Programului de Cooperare Transfrontalieră Ungaria-România 2007-2013, Fondul European de Dezvoltare Regională.

Cînd şi-a susţinut teza de doctorat, Victor Ponta avea 30 de ani şi era şeful corpului de control al prim-ministrului Adrian Năstase, cel care îi era şi îndrumătorul ştiinţific al lucrării. Dată fiind funcţia pe care o avea atunci, e greu de presupus că Victor Ponta avea şi timp să se dedice foarte serios studiilor doctorale.

Şefii fotbalului sînt probabil în cea mai proastă situaţie de cînd se ştiu pe scaunele care au capătăt forma lor: sînt cercetaţi de un stat cu o foame de leu şi s-au pus rău cu primarul Craiovei, care a priceput bine cîtă publicitate gratuită îţi oferă grija pentru cei „năpăstuiţi“.

„Acum îl vedeam mai bine, deşi chipul îi era încă în umbră. Purta o cuşmă ascuţită verde cu auriu, pe care era prinsă deasupra frunţii o fibulă grea, cu o piatră preţioasă, şi o tunică din catifea aurie, cu umerii marcaţi şi cu un guler verde, înalt, sub bărbia masivă. Giuvaierul de pe frunte şi firele aurii din ţesătura gulerului străluceau în lumina focului."

Joseph Nye este un domn celebru, creator de şcoală în relaţii internaţionale. El a lansat cu succes conceptul de „soft power“, devenit aproape la fel de celebru şi aproape la fel de abuziv folosit ca şi sintagma „sfîrşitul istoriei“ a lui Fukuyama. Deci, cînd Nye publică ceva, e de citit cu creionul în mînă.

Nu vă pufnește rîsul? Sau, mai curînd, nu vi se face frică? Vi se pare că salvați prestigiul instituțiilor academice, reclamînd ingerința politicului în spațiul lor? Dar, Doamnă, problema e mult mai simplă: a plagiat sau nu dl Ponta? Și dacă da, cum spun bunul simț și două comisii din trei, atunci cine periclitează prestigiul vieții academice?

De curînd, într-o emisiune de televiziune, Petre Roman a preluat, cu obişnuita lui suficienţă, una dintre aberaţiile care circulă într-o „anumită parte a presei“ şi politicii româneşti: anume că imaginea proastă a ţării din ultimile două-trei săptămîni e rezultatul informaţiilor injuste trimise spre Europa şi spre lume în general de unii calomniatori autohtoni.

E tragic că România e condusă de nişte inşi care recurg la metode de manipulare atît de primitive, care mai mergeau cît de cît pe vremea lui Ceauşescu, cînd în jurul ţării era construit un „zid informaţional“ solid, iar cetăţenii nu ştiau ce se întîmplă şi ce se vorbeşte „dincolo“. „Cel mai cinstit guvern“ oferă nişte uluitoare dovezi de prostie şi rea-creadinţă în materie de comunicare.

Terasa dădea spre un parc splendid, în plin centrul oraşului. Parcul unei mînăstiri franciscane. Era o plăcere să-ţi bei cafeaua adiacentă micului dejun, acolo. În principiu, pentru că amărîtele alea de 14 grade Celsius nu contribuiau defel la confortul răsfăţului matinal.

Şi totuşi, a fost România, pînă mai ieri, un rai al democraţiei, ameninţat acum de invazia unor hoarde barbare? Să ne mai gîndim. Mitul democraţiei româneşti călcate în picioare de tancurile sovietice este viu în conştiinţa publică. O Românie democratică, victimă a unui imperiu hrăpăreţ. Asta sună foarte bine şi asigură multor conştiinţe un somn liniştit.

"Cred că acum o sută de ani, oamenii erau mult mai mulţumiţi de vieţile lor decît sînt acum. Ciudat, pentru că acum există mult mai multe motive să fii mulţumit de viaţa ta decît acum o sută de ani. Atunci, de unde nemulţumirea pe care o aud peste tot? De ce sînt acum cu mult mai mulţi oameni care se plîng de viaţa lor decît erau acum un veac?"

Acum două săptămîni, comisia tehnică de pe lîngă Ministerul Dezvoltării a respins avizul de PUZ pe care-l solicita, pentru a treia oară, Primăria comunei Mogoşoaia. Aceasta deţine o porţiune consistentă din parcul englezesc din jurul palatului şi intenţionează să întindă acolo terenuri de baschet şi alte exerciţii sportive, precum şi chioşcuri, corturi sau tejghele.

Da, HRH The Prince of Wales, prinţul Charles, cum i se spune în România, a revenit şi – fiindcă este un subiect de rating – televiziunile anunţă acest fapt. Iar pentru internauţi sînt fotografii sau mici filmuleţe care îl arată pe moştenitorul tronului Marii Britanii „cu 15 minute în urmă“, „cu 90 de minute în urmă“, acum mai multe ore, cu 30 de zile în urmă.

– Să ne lase! Să ne lase naibii în pace să ne vedem de treabă că ne-au ameţit de cap! – Cine?... dau eu să mă dumiresc. – Ei! răspunde sec taximetristul.

Cu cîteva săptămîni în urmă, am dat o fugă la Satu Mare. Am fost la Samfest Jazz, un festival excelent, prea puţin cunoscut, despre care am scris, anul trecut, în paginile acestei reviste. Am revăzut prieteni vechi şi foarte dragi, am avut noroc de cîteva concerte memorabile, m-am prăbuşit de entuziasm în faţa unui platou epopeic.

Întîi a fost autostrada cea relativ nouă, mărginită de nesfîrşitele tufe de leandru înflorite în alb şi roz. Apoi, casele lor îngrijite şi aranjate cu bun-gust sau mai degrabă lipsite de orice prost gust coloristic şi arhitectonic. E acea atenţie acordată amănuntelor care, însumate, aduc tihna şi confortul unei locuiri.

România are 200 de gimnaste, la toate categoriile de vîrstă şi la toate aparatele. De la cea mai mică sportivă legitimată şi pînă la „veterana“ de 25 de ani Cătălina Ponor, lidera de experienţă şi de medalii a lotului pe care Belu şi Bitang l-au adus la Londra. Statele Unite au sute de cluburi, nu de gimnaste!

În ciclul primar, manualele de umanioare după care învăţam reproduceau, pînă la saturaţie, un tablou dramatic despre eroismul poporului român. Nu exagerez, cred că m-am ciocnit de imaginea respectivă în manualul de Citire de clasa a II-a, în cel de Literatură română de a III-a şi, aproape sigur, în cartea de Istorie de a IV-a.

Mă uit la juristul din mine cu compasiune. În zilele astea, el se agită ca Don Quijote, vorbeşte de unul singur, pledează în faţa unor tribunale imaginare şi sare, cu toată fervoarea, în apărarea dreptului, Dulcineea lui. Îl apuc de umeri, îl strîng în braţe cu drag, dar încep să zbier şi eu: omule, în ţara ta, dreptul e strîmb.