Oamenii leneşi şi lacomi învîrt lumea încolo şi-ncoace
● Avem în română o avalanşă de cărţi despre civilizaţii şi relaţiile Occident-Orient. Creşterea puterii Chinei sperie, angoasează sau entuziasmează, depinde de orientare. Mai ales Editura Polirom a făcut o treabă excelentă în traducerea aproape pe bandă a unor cărţi care fac sau vor face şcoală în domeniu. Săptămîna trecută am vorbit despre cartea recentă a lui Joseph Nye privind Viitorul puterii. Polirom a tradus repede după publicare şi Civilizaţia – Vestul şi Restul a lui Niall Ferguson, pe care am recenzat-o aici. Dar tot Polirom vine din urmă puternic şi la capitolul recuperări esenţiale în domeniu. În 2011 a tradus deja clasica Ascensiunea şi decăderea marilor puteri – Transformări economice şi conflicte militare din 1500 pînă în 2000 a lui Paul Kennedy, publicată în 1988, dar nicidecum depăşită (dimpotrivă, pare genul de carte care îşi trăieşte a doua viaţă, anul apariţiei, la finele Războiul Rece pe care americanii îl cîştigau, nu a fost fericit pentru o carte mai degrabă pesimistă). Şi tot Polirom scoate în 2012 o carte în curs de clasicizare – Marea divergenţă – China, Europa şi naşterea economiei mondiale moderne a lui Kenneth Pomeranz. Publicată în 2000, Marea divergenţă a cam deschis drumurile într-o zonă care ar putea să devină un subdomeniu academic de sine stătător, pe care l-am putea numi „Ce ne facem cu China“. De amintit în context o altă carte pe care am recenzat-o, Viruşi, arme şi oţel. Soarta societăţilor umane, a lui Jared Diamond, apărută la Editura All în 2010.
● Am făcut această introducere (evident, pe lîngă dorinţa de a mă da deştept) pentru a vă convinge că De ce Vestul deţine încă supremaţia – Şi ce ne spune istoria despre viitor chiar merită citită. Apărută tot la Polirom, scrisă de Ian Morris, este cea mai bună dintre toate. Rar se întîmplă ca, după ce totuşi citeşti destul de mult într-un domeniu, să dai peste încă o carte din care să afli atît de multe lucruri noi. Şi cartea asta (500 de pagini, format mare) nu se poate lăsa din mînă. La început e derutantă, are o lungă introducere metodologică (se poate sări peste), iar primele capitole se plimbă prin preistorie. Îţi vine să zici: credeam că e la zi. Apoi te prinde şi înţelegi de ce era nevoie de asta: Morris construieşte un index al dezvoltării sociale (care combină putere militară, sofisticare economică, captarea energiei ş.a) şi îşi aplică instrumentul de la apariţia omului pînă astăzi, şi are chiar şi un ultim capitol despre viitor, un amestec de SF inteligent şi predicţii fascinante.
● Ce are în plus faţă de celelalte cărţi este tocmai această încercare de sinteză. Diamond este adeptul teoriei că geografia dictează totul. Ferguson merge pe rolul personalităţilor, al banilor şi al unor momente-cheie care au făcut ca Occidentul să domine lumea secolului trecut. Kennedy explică prin alianţe politice şi militare care se tot fac şi se desfac. Fiecare e convingător în felul său, dar fiecare vede numai o bucată. Morris îşi propune, şi eu cred că reuşeşte, să le combine pe toate în indexul său. Şi atunci vezi că geografia este foarte importantă, dar apar momente în care alte forţe schimbă semnificaţia geografiei. De pildă, formarea centrului occidental al civilizaţiei în jurul Mediteranei a însemnat o arteră comercială care a permis schimbul uşor de mărfuri. Toate imperiile occidentale au tins să controleze această arteră, şi Imperiul Roman a reuşit cel mai bine. China antică a rămas în urma Romei pentru că masa sa terestră nu a permis o unificare comercială. Cînd navigaţia interioară s-a făcut mai uşor pe cele două fluvii legate de Marele Canal, China a putut să o ia înainte, după prăbuşirea Romei. Şi cînd Roma s-a prăbuşit sub acţiunea combinată a bolilor, a problemelor interne şi a nomazilor din stepă, centrul occidental s-a retras spre est, prin Bizanţ, perşi, arabi şi apoi otomani. Vestul Europei a fost o periferie pînă cînd a reuşit extinderea spre Atlantic, peste Atlantic de fapt, care a făcut ca lumea mediterană să devină irelevantă şi Occidentul a lăsat China în urmă.
● Un moment-cheie este ceea ce Morris numeşte „închiderea stepei“ în secolul al XVIII-lea, prin întîlnirea dintre ruşi şi chinezi în Siberia. Pînă atunci, marea stepă, care se întinde din Ucraina pînă în Mongolia, a reprezentat un mare gol civilizaţional, pe unde se făcea comerţ între cele două centre (occidental şi chinez). Din cînd în cînd, valuri de călăreţi din stepă atacau cele două centre. Cînd perioadele erau stabile şi înfloritoare, centrele îi respingeau. Cînd sufereau deja de probleme, centrele se prăbuşeau sub şocul loviturii. Şi centrul occidental în diversele sale forme (Roma, Bizanţul, Persia) şi cel chinez (prăbuşit şi renăscut sub mai multe dinastii) s-au prăbuşit de cîteva ori sub presiunea celor din stepă. Prin închiderea stepei, chinezii şi ruşii au reuşit să elimine unul dintre factorii care produceau regulat prăbuşiri civilizaţionale, i-au aservit pe călăreţii stepei, făcîndu-i ţărani şi agricultori. Deşi maliţiozitatea mea antirusească m-a făcut să mă gîndesc, citind asta, dacă nu cumva Rusia însăşi a înlocuit stepa ca factor de destructurare civilizaţională: nu cumva Armata Roşie a fost forma modernă a călăreţilor din stepă? Era cît pe ce să desfiinţeze centrul occidental, salvat in extremis de rezistenţa foştilor colonişti trimişi de Europa în America. Mai ales că centrul chinez s-a prăbuşit complet tot atunci, sub Mao. Dar intrăm în subtilităţi.
● Remarcabilă este evoluţia urmărită în paralel de Morris între centrul occidental şi cel oriental, care seamănă pînă la detaliu. Şi astfel reuşeşte să critice convingător cele mai multe dintre teoriile clasice care explică ascendentul Occidentului faţă de Orient. De pildă, Renaşterea. Şi teoria că gîndirea renascentistă a făcut ca occidentalii să se desprindă din cadrele vechi de gîndire, a permis dezvoltarea ştiinţei şi apoi, indirect, revoluţia industrială. O teorie convingătoare. Doar că o privire atentă la istoria Chinei – zice Morris – arată momente care seamănă izbitor cu o renaştere proprie. Citează din filozofi chinezi, numeşte spirite renascentiste complete, gen Leonardo da Vinci, care au trăit în China. Doar că ceva a făcut ca nu renascentiştii chinezi să cîştige, ci aceia care doreau întoarcerea la teoriile vechi ale lui Confucius, la obedienţă, tradiţionalism, ordine. Deci, nu gîndirea în sine a făcut diferenţa, trebuie să căutăm înapoi pe lanţul cauzal. De altfel, valurile de dezvoltare a filozofiei şi religiei au fost şi ele uimitor de asemănătoare – filozofii greci vs Confucius, răspîndirea creştinismului vs cea a budismului (care iniţial i-a scandalizat pe tradiţionalişti, a fost combătută de împăraţii chinezi, apoi a fost adoptat oficial), renaşterea, dezvoltarea unui rudiment de gîndire ştiinţifică. Iar apoi se rupe filmul. Cum? Ia citiţi şi singuri.
● Schemele făcute de Morris privind dezvoltarea te lasă mască. Estul şi Vestul merg paralel, cu un avans permanent al centrului din Occident de vreo 1000-2000 de ani. Civilizaţia pornită din Siria-Irak, apoi mutată spre Grecia şi Roma, a avut permanent acest avantaj faţă de China, dar cîndva după anul 500, China o ia înainte şi are ea un avantaj, dar pe la 1200 începe să piardă teren. Cînd Atlanticul devine lacul interior al Occidentului, China rămîne în urmă. De ce nu au descoperit chinezii America? Pentru că nu aveau nevoie. Din perspectiva portughezilor şi spaniolilor, popoare mici aflate la margine şi brutalizate de vecini, avea ceva sens să pleci să cauţi China spre vest ca să faci comerţ (Columb căuta Indiile cînd a descoperit America). Asta este teorema lui Morris: progresul se întîmplă atunci cînd oameni leneşi şi lacomi caută modalităţi mai ieftine şi mai uşoare de a o duce mai bine. Simplu. Din perspectiva Chinei, nu avea de ce să caute Europa spre Est, pentru că europenii îi căutau ei pe chinezi pentru comerţ. Iar cînd Marco Polo a fost acolo, a fost mirat cît de dezvoltată era China. Doar că deja China scădea, Europa creştea, deşi Polo ar fi mirat să audă aşa ceva în retrospectivă.
● În fine, tot aşa o ţine Morris de ajunge pînă în viitor. Dar nu vă spun cum se termină şi nici cine este criminalul, ca să citiţi.
