În ţara zeilor

Întîi a fost autostrada cea relativ nouă, mărginită de nesfîrşitele tufe de leandru înflorite în alb şi roz. Apoi, casele lor îngrijite şi aranjate cu bun-gust sau mai degrabă lipsite de orice prost gust coloristic şi arhitectonic. E acea atenţie acordată amănuntelor care, însumate, aduc tihna şi confortul unei locuiri. Mi-am zis că sînt oameni care ştiu nu doar să-şi trăiască clipa, ci şi să-şi amenajeze traiul pe termen lung. În urmă cu cîţiva ani, descoperisem pe o insulă cît de precis e orarul autobuzelor. Acum aveam să redescopăr şi cît de mult şi conştiincios muncesc angajaţii unui hotel. O femeie de serviciu (toate erau localnice, nu imigrante) ştergea, în fiecare dimineaţă, fiecare masă de pe terasă, urmînd strict o procedură care-l obosea pînă şi pe privitor. Folosea trei cîrpe diferite cu substanţe diferite şi nu se oprea pînă cînd nu freca de cîteva ori întreaga suprafaţă (care oricum lucea chiar înainte să fi fost ştearsă), picioarele şi porţiunile de dedesubt. De acelaşi tratament beneficiau dalele de piatră, pontoanele de scîndură şi întreaga curte a hotelului. Piscinele erau curăţate cu minuţiozitate, iar plaja hotelului, îngustă şi pietroasă de felul ei, fusese acoperită cu nisip adus din altă parte. Pentru confortul turiştilor, la intrarea în mare fusese amenajată o potecă din saci de nisip, pînă mai în larg, acolo unde fundul devenea nisipos de la natură. Lucrări impresionante, încă neterminate, se făceau pentru consolidarea falezei friabile. Muncitorii (localnici şi ei) lucrau cu sîrg, în ciuda temperaturilor caniculare, închizînd mii de bolovani într-un fel de cuşti de fier, încercînd să-şi mulţumească supraveghetorul, un fel de Hephaistos care urmărea cu severitate desfăşurarea operaţiunii. Şi aş mai spune că femeile care făceau curat în cameră nu au vrut să primească bacşiş, părînd chiar deranjate de un aşa gest.

Ştiu că e la modă să-i critici pe greci. A devenit aproape o banalitate să spui că stilul lor de viaţă pune în pericol zona euro şi însuşi marele proiect european. Criza economică şi politică prin care trec vecinii din sudul Peninsulei Balcanice ne-a făcut pînă şi pe noi, românii, să scoatem, din sertarul cu generalităţi, idei potrivit cărora ar fi nişte leneşi care dorm toată ziua, după care ies seara pe răcoare la cîrciumă pentru o partidă de table, că ar fi un popor obişnuit să cheltuiască mai mult decît produce, că bugetarii lor se bucură de privilegii exagerate etc. Mereu am avut vaga senzaţie că în spatele acestor clişee despre greci se ascunde de fapt un întreg infinit, mult mai complicat. Şi iată cum, cu ocazia recentei vacanţe, mi-am reînnoit impresia. Mi-ar veni să le zic celor iuţi la critică, parafrazîndu-l pe Rebreanu: Dumneavoastră nu cunoaşteţi poporul grec, dacă vorbiţi aşa. Ori îl cunoaşteţi de la televiziune şi din discursuri, şi atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiţi rău, prost şi leneş.

Ei bine, cred că am face mai bine să ne vedem lungul nasului şi să încetăm a căuta prin Europa locuri în care sperăm să descoperim probleme mai grave decît la noi. N-aş spune însă că în clişeele despre greci nu există şi un grăunte de adevăr.

Într-una din seri, am fost anunţaţi că vom putea asista la o nuntă ce urma să se desfăşoare pe una din terasele hotelului. Atunci am văzut şi acea latură mai bine cunoscută a grecilor. Întîi mirii, apoi şi naşii, şi socrii s-au prins într-un sirtaki din ce în ce mai rapid. În cele din urmă, toţi nuntaşii s-au alăturat unei nebunii ce făcea lespezile de piatră să duduie şi piscinele să se vălurească. Pînă şi ruşii de pe balconul de alături (singurii pe care-i bănuiam capabili să depăşească dezlănţuirea grecilor cu vreun cazacioc de balamuc) începuseră să aplaude şi să fluiere. Din Olimpul aflat la doi paşi au coborît cele trei graţii în rochii vaporoase, trimise probabil de însuşi tatăl lor, şi s-au prins în horă alături de droaia de copii ce răsăriseră ca din pămînt, de parcă fuseseră făcuţi chiar atunci, în toiul petrecerii. Însuşi Dionisos, descins din oraşul zeilor – Lithocoron, le privea de pe margine, iar în mare se iviseră trei luminiţe, semn că probabil Poseidon veghea din apropiere cu al său trident. Într-o aşa veselie îţi venea să zici că întreaga Europă poate să se ducă pe pustii. Să se dărîme şandramaua ca în Zorba grecul, să rămînă dansul. Ştiu că finlandezii, de exemplu, tocmai s-au declarat mai degrabă doritori să renunţe la euro decît să plătească datoriile altor popoare. Ţara lui Moş Crăciun s-a săturat să dea cadouri. Mi s-ar părea şi mai interesant dacă finlandezii ar renunţa şi la vacanţele din vesela Grecie, limitîndu-se eventual să pescuiască la copcă prin cele o mie de lacuri proprii. Şi cred că toţi scorţoşii firoscoşi de prin nord ar face bine să-şi amintească de cîte ori nu s-au bucurat de sejururile ieftine din Grecia. Ieftine, se zice, şi fiindcă grecii ocoleau plăţile la fisc. De asta însă, vrînd-nevrînd au profitat şi mulţi dintre cei care azi le arată datoriile cu degetul. Sigur, se poate spune că a venit momentul ca situaţia asta să înceteze, lumea să se responsabilizeze etc. Dar, apropo de fiscalizare, la orice local din Grecia, imediat ce ai stabilit comanda, înainte să vină mîncarea sau băutura, primeşti bonul fiscal. Bon pe care nu l-am văzut să lipsească de la nici un magazin sau dugheană, cît de amărîtă, ca şi cum ar fi vorba de o adevărată poruncă pentru toţi muritorii, venită chiar de la Hermes.