Aspecte ale libertăţii

Plecînd de la faimosul clasament al economiilor lumii în funcție de gradul lor de libertate, pe care îl întocmesc anual The Heritage Foundation și The WSJ, dl Lucian Croitoru analizează, într-un studiu recent – Jaful vs Dreptul de a nu minți de Lucian Croitoru – corelația cu gradul de libertate politică din societatea noastră. Autorul pleacă de la următoarea constatare: „Există diverși indici care măsoară libertatea economică și libertatea politică. În cîteva cazuri izolate, cum ar fi China, India și Singapore, nu există o bună corelație între libertatea economică și libertatea politică. De exemplu, India este o țară cu o libertate economică redusă, dar cu o libertate politică relativ ridicată. În schimb, Singapore este o țară cu unul dintre cei mai înalți indici ai libertății economice, dar cu o libertate politică relativ redusă.

Pentru ansamblul celorlalte țări însă, există o corelație directă pozitivă puternică între indicii de libertate economică măsurați de Wall Street Journal și The Heritage Foundation și libertatea politică măsurată de The Freedom House. România are o libertate economică relativ redusă. În clasamentul The Heritage Foundation/The Wall Street Journal pentru 2012, România se situează pe locul 62 din 179, cu un indice general al libertății economice (IGLE) egal cu 64,4, intrînd în categoria economiilor cu o libertate economică moderată. Atingerea acestui nivel a fost dificilă. Pînă în 1996, economia a fost represată (IGLE mai mic decît 50). Din 1997 și pînă în 2007, economia a fost preponderent neliberă (mostly unfree), cu IGLE mai mic decît 60. Abia în anul 2007, indicele a crescut peste media mondială și totodată peste pragul de 60, economia începînd să opereze cu o libertate economică moderată. IGLE se calculează pe baza a 10 sub-indici care măsoară libertatea, fiecare indicînd diferite aspecte ale acesteia (fiscală, financiară, monetară, de comerț etc.). Fundamental mi se pare însă faptul că dintre cei 10 sub-indici, cei mai mici au fost indicele referitor la drepturile de proprietate și indicele privind corupția, adică indicii care caracterizează domnia legii. De asemenea, din perspectiva apariției semnelor care arată că libertatea politică s-ar putea deteriora în România, mi se pare relevant și faptul că, imediat după indicii privind domnia legii, se situează indicele privind cheltuielile guvernamentale, care are o valoare relativ joasă. Deficitul de libertate economică ce apare pe aceste trei rute este foarte mare, comparativ cu deficitul general de libertate economică și, în opinia mea, se corelează cel mai bine cu libertatea politică. De aceea am spus, la începutul studiului, că deficitul de libertate economică este nu numai cantitativ, dar și calitativ. În clasamentul amintit, sub-indicele drepturilor de proprietate a fost 30, începînd din 1995 (anul în care a început publicarea indicilor) pînă în 2008. Abia în 2009 a crescut la 35 și s-a stabilizat la 40, în perioada 2010-2012. Sub-indicele asociat corupției este încă și mai mic, și anume 37. Spre comparație, în Germania acești indici sînt egali cu 90 și, respectiv, cu 79, în clasamentul pe 2012. Acești doi indici caracterizează domnia legii în societate. Nivelul lor redus în România arată că sîntem o societate fără respect față de ideea de domnie a legii.“

Îmi cer scuze pentru citatul poate prea lung, dar fiecare informație și constatare de aici este importantă pentru considerațiunile care vor urma.

Operînd cu definiția de dicționar a libertății economice, adică „libertatea de a prospera în interiorul unei țări fără intervenția guvernului sau a unei autorități economice“, dl Croitoru face cîteva observații importante cu privire la starea României. Pe mine, studiul acesta mă interesează în mod special pentru că propune o analiză dintr-un unghi puțin explorat la noi. Spun, doar, că propune, pentru că, de la un moment dat încolo, demersul foarte inteligent al dlui Croitoru se dezvoltă în altă direcție. Dl Croitoru găsește imediat cauzele principale ale slăbiciunii noastre: precaritatea proprietății și forța irezistiblă a corupției. După care, face o descriere precisă și corectă a evenimentelor recente din România și oferă bune explicații pentru ceea ce s-a petrecut.

Direcția pe care, însă, vreau eu să o urmez și pe care studiul dlui Croitoru doar o sugerează, dar nu o urmează neapărat, vizează distorsiunea gravă a pieței românești, a capitalismului nostru, de fapt, prin prezența masivă a statului. Și subliniez că nu mă refer la prezența statului în economie înțeleasă ca în abecedarele economice (adică statul ca supremă autoritate de reglementare și deținător al monopolului constrîngerii la respectarea regulilor), ci la prezența statului ca jucător economic direct, aflat la dispoziția decidenților politici. În esență, legătura dintre economic și politic în România este profund nesănătoasă, nu doar pentru că statul e incompetent sau corupt, ci pentru că statul joacă partituri economice specifice actorilor economici și le joacă după rațiuni pur politice. Nu doar legile proaste și controalele abuzive ale statului generează dezechilibre, ci disproporția uriașă dintre dimensiunea sa economică și toți ceilalți actori economici luați la un loc. Am auzit o grămadă de gușteri politici țipînd: „Așa e peste tot în lume, capitalul și politica merg mînă în mînă“. Corect, doar că exemplul, pe care îl invocă ei, se referă la capitalul privat, și nu la bugetul statului. Iar această vorbă („așa e peste tot în lume“), credeți-mă, de cîte ori o auziți, fiți cu mare băgare de seamă: e foarte posibil ca cel care o spune să mintă și să vrea să justifice, astfel, o potlogărie. Dar despre toate astea, săptămîna viitoare.