Strategia triumfului

În ciclul primar, manualele de umanioare după care învăţam reproduceau, pînă la saturaţie, un tablou dramatic despre eroismul poporului român. Nu exagerez, cred că m-am ciocnit de imaginea respectivă în manualul de Citire de clasa a II-a, în cel de Literatură română de a III-a şi, aproape sigur, în cartea de Istorie de a IV-a. Ulterior, am revăzut pictura, ocazional, în alte cărţi, reviste şi documentare TV, cu caracter – mai discret sau mai agresiv – propagandistic. Din cauza repetiţiei vizuale obsesionale, pînă la banalizare, nu am reţinut, bineînţeles, niciodată titlul pînzei şi, cu atît mai puţin, pe cel al autorului ei. Îmi amintesc însă distinct tema creaţiei în chestiune. Era un crîmpei de luptă de la Mărăşeşti (Mărăşti ori Oituz) în care trupele române – disperate – se confruntă decisiv cu armata germană de ocupaţie. La Mărăşeşti (Mărăşti şi Oituz), s-au dat – se ştie – bătăliile exasperării naţionale. O armată neechipată (cea română) s-a intersectat violent cu o veritabilă maşină de război nemţească, învingînd-o, spre uimirea întregii Europe, şi, lucru important, oprind astfel invazia germană. Tabloul cu pricina exploatează tocmai miracolul neaşteptatei victorii. Vedem, într-o mocirlă demnă de romanele dickensiene, ostaşi români, în indispensabili (nu glumesc deloc!) şi cămăşi rupte, lovind cu sete (cu patul puştii lipsite de gloanţe sau chiar cu bîte) soldaţi nemţi, înarmaţi cu mitraliere şi baionete de asalt, descumpăniţi în faţa ripostei coşmareşti. Contrastul dintre disciplina şi rigoarea teutonă, pe de o parte, şi haosul aproape delirant al românilor, pe de alta, intensifică surpriza privitorului pînzei. Este acolo o încleştare tragică între raţional şi iraţional, între tactică şi disperare, între calcul şi imprevizibil, între logic şi miraculos, între impuls vital şi spectacol suicidar.

Tabloul în cauză mă întrista întotdeauna, după ce îl priveam cu atenţie. Motivul era hilar, însă, din unghiul asociaţionismului freudian, avea o legitimitate incontestabilă. Românii în izmene şi ii din pictură îmi sugerau un show domestic, reiterat frecvent în familia noastră, în dimineţile friguroase de iarnă, cînd îţi venea să te afunzi definitiv în plapuma caldă şi îmbietoare, uitînd de obligaţiile şcolare, sociale etc. În acele clipe de mesmerizată contemplare a picturii de război, îl vedeam parcă pe taică-meu ţîşnind – în indispensabili (albi) şi cămaşă (albă, cu butoni aurii) – din camera lui şi căutînd ceva cu disperare, ceva care se încăpăţîna să nu apară, numai pentru a-i mări întîrzierea la serviciu, desigur, întocmai ca în legile lui Murphy. Atunci îl credeam în stare să doboare un răcan de-al lui Mackensen, oricît de înarmat, dintr-o singură lovitură. Tristeţea propriu-zisă deriva din conotaţiile emoţionale ale scenetei, şi nu din peisajul mai curînd comic propus de ea ca element animator al dimineţilor hibernale. Prin inexplicabile filiaţii psihologice, îmi imaginam părintele nevoit să lupte într-un război similar celui din pictura cu Mărăşeştiul şi atunci cădeam în melancolie. Ştiam deja, de la o vîrstă fragedă, că România nu reuşea să evite, pe termen foarte lung, asemenea confruntări – devenite cumva aspecte ale identităţii sale în istorie. Pînă şi copiii vorbeau, la joacă, despre iminenţa unor conflicte militare. Un băieţel pistruiat îmi spusese chiar că scria în Biblie, negru pe alb, ceva de-a dreptul terifiant. În cîţiva ani, urma ca România să ducă un război devastator împotriva Chinei, cu foarte puţini supravieţuitori. Noi trebuia să cîştigăm, însă cu sacrificii enorme. Îmi făceam calcule, cu inimă tremurîndă, vizavi de vîrsta tatălui meu „în cîţiva ani“. Îl mai puteau lua la război sau nu? Dar pe mine? Fi-vom condamnaţi să luptăm, în izmene, prin bălţile Jijiiei, cu chinezi mititei, ultra-echipaţi? Ne-ar mai fi mers figura cu bumbăceala corp la corp, avînd în vedere apetenţa asiaticilor pentru kung-fu? În sfîrşit, care interjecţii şi sunete ar fi fost domniante? Hăi-urile, aaa-urile şi huo-urile noastre sau he-urile, ia-urile şi ho-urile lor? Cînd mintea mi se umplea pînă la margini de astfel de reprezentări apocaliptice, închideam cartea transpirat, refuzînd să mai studiez pictura, măcar pentru un timp.

Este necesar să recunosc deschis caracterul epifanic al tabloului, de-a lungul anilor mei formativi. Am învăţat din el un fapt fundamental. Noi nu ştim să exercităm sublimul decît în situaţii de criză majoră, atunci cînd, paradoxal, grotescul eşecului şi al căderii ne-ar fi fost mai potrivit. Istoricii pot confirma că, în „durata noastră lungă“ (conform teoriei lui Braudel), acumulările sînt mereu inconsistente şi mai degrabă irelevante. Cea care contează cu adevărat e „durata scurtă“, intervalul rupturilor de ritm, al salturilor spectaculoase şi, potenţial, sinucigaşe, al ieşirilor intempestive la rampă, adesea exotice, în indispensabili peticiţi ori chiar mai rău. Atunci descoperim exerciţiul sublimului, atunci ne asumăm măreţia, într-un mod cît se poate de contradictoriu – forţînd-o să funcţioneze cu un combustibil ignobil sau de-a dreptul abject. Nu voi da exemple, deşi ele abundă, atît în istoria noastră recentă, cît şi în cea mai îndepărtată. Amintiţi-vă de intrările şi ieşirile noastre în/din războaiele mondiale, de Cuza, de Ceauşescu, de revoluţii, de Constantinescu, de Băsescu (doar la nivelul lui 2004!) ş.a.m.d. De aceea, uneori, mă simt optimist şi cred că vom depăşi, la un moment dat, cu succes, actuala stare de lucruri. Cred că, într-o bună zi, ne vom bucura de toate privilegiile ţărilor civilizate. Chiar dacă vom face toate acestea prin sforţări abrupte, disperate şi, ultimativ, alienante! La finalul lor, vom zîmbi fericiţi, probabil îmbrăcaţi în chiloţi şi cu gleznele scufundate în nămol. Vom fi costelivi, dar sublimi. 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (catedra de engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.