Ce altceva mi-a mai spus

În timpul interviului, Edgar a povestit mult despre el. Iată o confesiune pe care nu o mai făcuse nimănui şi care are, sînt sigur, valoarea ei pentru istoria literaturii: „La 18 ani am fost exmatriculat de la colegiu. Mă prinseseră vînzînd eseuri pentru examene unora mai mari. Printr-o întîmplare, am ajuns să mă angajez la IRS, Oficiul pentru examinarea declaraţiilor fiscale din Lake James, Illinois. Cînd am ajuns acolo, am fost tratat foarte bine. Peste două zile, am aflat că asta s-a datorat unei confuzii. Exact în aceeaşi zi, era aşteptat la acest oficiu contabilul Edgar Foster – fără W. –, un om foarte competent care fusese transferat de la un oficiu din New Jersey la acest oficiu din Lake James. Au crezut că sînt eu şi, timp de două zile, s-au purtat extraordinar cu mine. După două zile, şi-au dat seama că eu sînt şi W., iar contabilul, care întîrziase din pricini neştiute, nu e. Mirarea mea a fost şi mai mare cînd am aflat că Foster fără W. avea 55 de ani. Eu aveam 18. Şi m-au confundat cu el. Îţi dai seama ce spirit de observaţie au agenţii care trebuie să miroasă evaziunile fiscale?

M-au trimis într-un birou oarecare şi am început să verific vrafuri de declaraţii – trebuia să fiu atent ca sumele impozitate să fie egale cu diferenţa dintre cîştigul total şi sumele care nu se impozitează, dintr-un motiv sau altul. Apoi, acolo am păţit o chestie şi mai tare. După o săptămînă de lucru, am fost anunţat că mi-au schimbat numărul de securitate socială – codul acela de numere pe care îl primeşti la naştere şi cu el rămîi toată viaţa. Acela nu se schimbă. Ei bine, odată angajat la IRS, ţi-l schimbă. Aceste întîmplări mi-au ridicat serioase dubii asupra certitudinii identităţii oamenilor. Cît de uşor putem deveni altcineva decît sîntem, cît de uşor ne pot lua ceilalţi drept ce nu sîntem şi, de fapt, poate că disponibilitatea asta a noastră de a fi altcineva arată limpede că sîntem altcineva...“ Mă gîndesc şi acum că tema aceasta a identităţii nesigure şi fragile a insului într-o lume cam bezmetică a devenit importantă pentru tot ce a scris Edgar W. Foster ca urmare a acestei îmtîmplări. Sau, cel puţin, aşa ne place multora dintre noi, iubitorii de literatură, să identificăm în anecdotica biografiei unui autor acea întîmplare care determină teme redundante, leitmotive, obsesii. Nu ştiu dacă aşa funcţionează mecanismul interior, obscur altfel, al unui scriitor. La mine, de pildă, nu prea merge aşa de uşor – e greu să identifici în cele trăite de mine sursa limpede şi univocă a neliniştilor mele repetitive. Dar asta nu mă opreşte să fac acest tip de analiză cu autorii care-mi plac. Chiar dacă ştiu că nu se potriveşte adesea, tot o fac.

Soţia lui Edgar era, mai degrabă, prietena lui cea mai bună, decît ceea ce am numi „femeia lui“. Gwyn era cu doi ani mai în vîrstă decît Edgar, avea un copil dintr-o căsătorie anterioară – un băiat, David – cu care Edgar relaţiona relaxat şi uşor distant, fără să fi vrut vreodată să se împrietenească sau măcar să se cunoască mai bine. Gwyn era o femeie educată, cu solidă cultură clasică şi era partenerul favorit de discuţii literare pentru Edgar. Nu de puţine ori, o trezea în toiul nopţii sau în primele ore ale dimineţii, nerăbdător să îi citească ceea ce terminase de scris cu cîteva minute înainte. Este neclar pentru mine de ce Gwyn era cu el – îi suporta matern toate prăbuşirile nervoase sau emoţionale, îl încuraja, îl îngrijea în sensul cel mai cuprinzător al cuvîntului, dar era limpede pentru oricine că nu-l iubea. Edgar nu mi-a povestit nimic despre Gwyn, nici nu am cunoscut-o vreodată, iar tot ce ştiu despre ea este o compliaţie de bîrfe credibile şi păreri personale ale agentului lui EDW, care o simpatiza limitat.

„Mă aşteptam să mă întrebi despre fericire. Cînd m-ai întrebat despre starea sănătăţii mele, eram sigur că întrebarea despre fericire nu va întîrzia. Niciodată nu am fost mai fericit decît într-o după-amiază de noiembrie, senină şi veselă, cînd mi-am dus cîinele în susul rîului. Mă plimbam. Mă gîndeam la Mary Karr – o veche prietenă... În fine, nu ştiu ce anume a provocat acea fericire. Dar am simţit, la un moment dat, că explodez pur şi simplu, şi că explozia din mine mă face imponderabil şi, cu plămînii plini de aerul răcoros de lîngă rîu, încep să plutesc. Cîinele m-a privit amuzat, simţind că e ceva special cu mine şi, mai ales, simţind că ceea ce mi se întîmplă e din specia comicului. Fericirea este, în fond, ceva comic.“

„Am scris acum cîţiva ani un eseu despre Guns N. Roses. Se pare că eseul meu a suscitat ceva interes, pentru că, la vreo lună distanţă de la apariţia eseului, m-am trezit în campus cu cei de la revista Rolling Stone. Voiau un interviu. Nu l-am dat. Nu dau interviuri. Şi mi-au făcut fotografii în timp ce îi refuzam. Era vară şi purtam o bandana roşie pe cap. Au scris, apoi, că m-am luat după Axl Rose. Am fost trist. Cine ştie ce credeau ei despre mine? Pe atunci, purtam acea bandana lată, care îmi acoperea aproape toată fruntea, ca să nu-mi explodeze capul. Aşa îmi ţineam capul întreg.“

Edgar a fost incinerat, iar cenuşa lui a fost îngropată în grădina casei sale. Nu am mai vizitat niciodată casa de pe malul rîului Menominee. Am văzut cîteva fotografii cu placa simplă care marchează locul cenuşei şi mi s-a părut că recunosc locul. În timpul interviului, pe care mi l-a acordat, s-a ridicat şi s-a apropiat de fereastra care vedea chiar malul rîului. M-a chemat lîngă el. A arătat cu mîna întinsă, cu degetul arătător perfect întins, un anume punct de pe mal. „Vezi acolo?“ Am răspuns relativ imprecis: „Mda...Ce-i acolo?“, căci era un mic dîmb care se surpa direct în rîu. „Nu ştiu. Seamănă cu mormîntul unui celt.“ Am privit mai atent şi cu greu am putut identifica o oarecare asemănare de contur, dar dîmbul era foarte puţin înalt – nu mai înalt de 15 cm. Şi se surpa în rîu...