Capcanele unui sistem

Cînd şi-a susţinut teza de doctorat, Victor Ponta avea 30 de ani şi era şeful corpului de control al prim-ministrului Adrian Năstase, cel care îi era şi îndrumătorul ştiinţific al lucrării. Dată fiind funcţia pe care o avea atunci, e greu de presupus că Victor Ponta avea şi timp să se dedice foarte serios studiilor doctorale. Pe de altă parte, luînd în considerare că era licenţiat în Drept la Universitatea Bucureşti, că începuse deja o carieră universitară în domeniu, că lucrase ca procuror cîţiva ani buni, întîi pe lîngă o judecătorie de sector, apoi pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, şi că mai fusese şi coordonator la Biroul de Combatere a Spălării Banilor, e la fel de greu de presupus că n-ar fi avut cunoştinţele şi capacitatea de a duce la bun sfîrşit, cu forţe proprii, o lucrare de doctorat.

Se pare însă că a ales o cale mai uşoară, aceea de a nu se ocupa, cuvînt cu cuvînt, de propria teză. A folosit, de bună seamă, o scurtătură uzuală în cercurile prin care se învîrtea. Nu i s-a părut ceva grav, cum probabil nici celor din jurul său nu li se părea prea grav. Trăim într-o ţară în care obiceiul de a copia la şcoală e aproape firesc, plata pentru obţinerea unei diplome universitare a devenit pe cît de posibilă, pe atît de obişnuită şi pînă şi permisele auto pot fi luate pe bani. Dincolo de asta, cîţi români se pot lăuda că nu ştiu cum e să dai mită pentru facilitarea unor servicii ori să mergi în autobuz fără bilet? Sînt dese situaţiile în care anturajul şi un întreg sistem te pot împinge să procedezi mai puţin cinstit. Probabil că, la vremea respectivă, oameni îndatoritori din cercurile apropiate puterii i-or fi sugerat procurorului că doctoratul poate fi şi el procurat, cel puţin într-o oarecare proporţie.

Ca să se opună, îi trebuia forţă. Ruperea de un asemenea conformism social pervers, cu riscul de a părea celor din jur fraier şi poate chiar de a fi marginalizat, presupune ceva efort. Aflăm însă şi că printre profesorii în faţa cărora şi-a susţinut domnul Ponta lucrarea erau pe atunci nimeni alţii decît oameni ca preşedintele Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului, preşedintele Curţii de Conturi sau cel considerat a fi părintele Constituţiei. Într-un cerc aşa de înalt, e greu să nu te laşi dus, să nu ajungi chiar să crezi că un mărunt doctorat e o pură formalitate. Că e un titlu care vine ca o recunoaştere, nu a unei cercetări, ci a simplului fapt că faci parte din acel cerc. Nu e deloc de neînţeles cum s-a întîmplat, după cum, de înţeles este că, odată intrat în vîrtejul politicii şi ajuns pe scaunul de prim-ministru, Victor Ponta n-a mai avut în minte această minoră întîmplare din tinereţe. Şi s-a trezit deodată cu povestea asta reamintită pe cale publică, într-o Românie făcînd parte din Uniunea Europeană, în care cazurile similare se soldaseră cu demisii.

Primele sale reacţii au fost oarecum rezonabile. A declarat că, dacă plagiatul va fi dovedit, va demisiona. (Credea că nu va fi dovedit?) E imposibil să nu fi realizat de la bun început amploarea problemei. Dar ce ar fi putut face? Demisia? În mod absolut, aşa ar fi fost onest şi n-ar fi chiar exclus ca ăsta să fi fost primul gînd. Dar realitatea politică e mai complicată. Aşa, o demisie în plină bătălie politică cu Traian Băsescu, înaintea referendumului iniţiat pentru demiterea acestuia, ar fi fost percepută de cei mulţi susţinători ai USL drept o lovitură pe care n-o meritau. Apropiaţii politici l-ar fi considerat slab, dacă nu chiar trădător. Poate că n-ar fi ezitat să-l acuze de complicitate cu Băsescu, aşa cum ne amintim că s-a întîmplat cînd acelaşi Ponta „şi-a permis“ să ţină un discurs elegant la instalarea, în fruntea Guvernului, a lui Mihai Răzvan Ungureanu. Cariera politică a domnului Ponta s-ar fi încheiat probabil, în mod abrupt şi jalnic, iar fără doctorat n-ar mai fi putut fi vorba nici de vreo carieră universitară. N-ar fi putut miza în mod realist pe faptul că un asemenea gest i-ar fi conservat un anumit credit politic pentru viitor.

A doua variantă ar fi fost să-şi ceară scuze, să renunţe la titlul de doctor, fără să-şi dea demisia din funcţia de premier. Istoria recentă ne arată însă că, în politica românească, asemenea atitudini nu sînt apreciate şi respectate. Aici nu e loc pentru fair-play. Orice astfel de mărturisire este transformată de adversari într-o armă împotriva celui care o face. Pasul înapoi e taxat sever, cel care-l face nu cîştigă nimic, doar pierde teren. Adversarii înaintează şi cer şi paşii următori, în cazul de faţă – demisia. Mai mult ca sigur, consilierii l-au sfătuit să nu dea înapoi. Vorbim de fapt de acelaşi sistem care l-a dus pe calea plagiatului. Dacă nu s-a opus atunci conjuncturii şi cercurilor care-l înconjurau, de ce s-ar opune acum?

Ar mai fi şi varianta demisiei după încheierea bătăliei cu Traian Băsescu, dacă acesta pierde la referendum, sau cea a unei retrageri discrete după alegeri, cazuri în care n-ar mai putea fi acuzat de vreo trădare. Altfel, tinicheaua cu plagiatul îi va atîrna în continuare de gît, ca o ruşine pentru el, dar şi pentru cei pe care-i reprezintă, un păcat originar, un veşnic obstacol în calea proiectelor sale politice şi a liniştii sociale, de a cărei tulburare îl acuză pe drept pe adversarul său politic, Traian Băsescu. De presupus însă e că acelaşi sistem bazat pe compromisuri şi compromişi, aceleaşi calcule călduţe şi aranjamente pe termen scurt îl vor împiedica să ia vreodată genul acesta de decizie. Ca produs al unui astfel de sistem, se va tot lăsa împins înainte de el, pînă cînd imaginea i se va uza atît de mult, încît nu va mai fi de nici un folos nimănui.