EDITORIALE ȘI OPINII

Dacă ar putea vota în alegerile americane, 63% dintre români l-ar vota pe Barack Obama. 30% spun că nu ştiu cu cine ar vota şi doar 6% l-ar vota pe Mitt Romney. 63% nu a mai avut nimeni în România de la Ion Iliescu încoace... şi asta pe vremea cînd Antena 3 era singurul post TV şi se numea Televiziunea Română Liberă.

În ianuarie 1871, o gazetă din Germania (Augsburger Allgemeine Zeitung) publica o scrisoare a regelui Carol I, pe care ziarele şi parlamentarii români au transformat-o în prilej de scandal. După aproape cinci ani de domnie, regele se plînge unui prieten de „puţinul folos“ pe care l-a putut aduce „acestei frumoase ţări“.

Am citit pe site-ul Presseurop (care publică, în zece limbi, inclusiv română, tot ce e semnificativ în presa europeană) o analiză foarte interesantă despre relaţia dintre politică, justiţie şi corupţie în Cehia. Ştiu, o asemenea temă nu interesează pe mai nimeni în România, unde majoritatea publicului crede că lumea începe şi se sfîrşeşte cu Băsescu, Ponta şi Antonescu.

Atunci cînd intru în pană de subiecte ivropene, intru pe o rămurică a prea-stufosului arbore-portal al Uniunii şi găsesc zona care îmi oferă rapid teme de reportaj. Mă refer la partea cu „your voice“. Acum, de exemplu, acolo sînt 36 de subiecte care aşteaptă opinii de la oricare dintre noi, cei aproape 500 de milioane de trăitori în cele state membre.

Mulţi dintre cei care au comentat cu pasiune evenimentele petrecute în România în această vară – fie ei români sau străini – au căutat un resort ideologic. Ei au zugrăvit, pentru cititorii lor, o luptă între „bine“ şi „rău“, între „Vest“ şi „Est“, între „democraţi“ şi „comunişti“, între „corupţi“ şi „inocenţi“.

Mă stupefiază uşurinţa cu care politicienii noştri rostesc cuvîntul „popor“. Sigur, omul politic – mai ales cel plasat fatalmente în paradigma caragialiană, aşa cum e omul politic român – nu este deloc prudent din punct de vedere verbal. El este capabil să rostească enormităţi cu naturaleţea cu care dumneata, cititorule, bei un pahar cu apă.

Titlul acestei rubrici a căpătat înţelesul unei rugăminţi ca să fie păstrate acele colţuri de oraş care mai amintesc de trecutul în care s-au născut. Urgenţa disperată a apelurilor pe care le citiţi în fiecare săptămînă se justifică prin amploarea acţiunii de demolare şi reconstrucţie prin care numeroase iniţiative particulare s-au apucat să transforme centrul Capitalei.

Trecutul şi prezentul şi-au dat mîna la Iaşi pentru a salva unul dintre cele mai importante monumente istorice din acest oraş, situat pe renumita stradă Lăpuşneanu. Este vorba de Biserica Banu, despre care se crede că este unul dintre cele mai vechi lăcaşe de cult din fosta capitală a Moldovei.

După ce am fost deconspirat ca agent dublu, deopotrivă cripto-usl-ist şi intelectual băsescian ipocrit, am spus piua la Dilema şi am cerut azil politic în pădurile patriei. Ajunsesem (pentru a cîta oară?) la vorba lui Kundera: la vie est ailleurs, viaţa e puţintel în altă parte. Aşa că am pornit să (mi-)o caut...

Într-un eseu faimos din secolul al XIX-lea, Nature/Natura, romanticul (transcendentalist) Ralph Waldo Emerson observă, la un moment dat, un lucru mai degrabă ciudat. Spune eseistul că omul cel mai apropiat de ideea cunoaşterii totale este poetul. Da, ştiu, sînteţi deja contrariaţi.

Adăstam prin Viena deja de vreo zece zile şi tot amînam plecarea spre Parisul pe care urma să-l vizităm pentru prima oară în viaţă. În seara aceea hotărîserăm solemn că a doua zi vom pleca în sfîrşit, dar ne-am întins la un bridge care a durat pînă pe la 4 dimineaţa.

E greu de crezut, dar pînă de curînd termenul politruc apărea în dicţionarele noastre cu o definiţie neutră, deloc marcată stilistic. În ediţia care a fost transpusă online (1996/1998) şi care a devenit astfel extrem de cunoscută, DEX-ul cuprindea doar explicaţia „instructor, îndrumător politic în armata sovietică – Din rus. politruk“.

Presa din Japonia scrie că România este o ţară sălbatică. Spre deosebire de alte dăţi în care presa străină scrie de rău despre România, presa noastră nu a simţit nevoia să dea replici şi nici să ne apere onoarea naţională. De fapt, am avut cu toţii o reacţie de înghiţit ruşinea: o tînără japoneză a fost acostată ilegal în aeroport, dusă la un taxi ilegal şi apoi ucisă.

A sta „la bloc“ e, desigur, o formă de adăpostire. Dar, omeneşte vorbind, „a locui“ e altceva decît a te adăposti. Şi nu mă gîndesc, pur şi simplu, la o nevoie firească de personalizare, adică la dorinţa legitimă de a-ţi alcătui un spaţiu vital în care să te recunoşti, care să poarte amprenta firii tale, a gusturilor, deprinderilor şi amintirilor proprii.

Titlul – după cum v-aţi dat seama – este o preluare a sloganului folosit atunci cînd China a recuperat Hong Kong-ul capitalist de la britanici. Ca simplu cetăţean, mi se pare că ideea sloganului arată raţionalitate şi pragmatism. Şi mi-am amintit de el pe caniculă, într-o împrejurare banală, fără legătură cu China.

„Sorry, I don’t speak Russian.“ Ah, ce plăcere îmi face să spun asta. Sînt pe jumătate ipocrit. E un fel de „sorry“, pe care nu am chef să îl explic la un hotel al vacanţelor middle class. E un sorry pentru Tarkovski, Tolstoi şi Dostoievski.  Nu e nici un fel de părere de rău pentru proaspăt regăsitul naţionalism rusesc, altoit pe o agresivitate evidentă şi de prost gust.

Orizontul pare luminos. După vreo două ore şi jumătate de codeli, Parlamentul – mai bine zis, grupul USL – a acceptat să asculte în plen citirea hotărîrii Curţii Constituţionale privind rezultatele referendumului din 29 iulie, ultimul pas procedural înainte de publicarea actului în Monitorul Oficial şi revenirea în funcţie a preşedintelui suspendat.

Sondajele de opinie din Statele Unite indică o luptă foarte strînsă în campania prezidenţială din noiembrie. În timp ce preşedintele Obama îi impută adversarului său republican, Mitt Romney, o proastă gestionare a politicii externe, o creştere economică prea lentă şi o rată crescută a şomajului, Romney are de cîştigat de pe urma unor aspecte mult mai importante.

Pe Calea Victoriei creşte o pădurice. Între Policlinica nr. 1 cu plată şi clădirea de la colţ cu Bdul Dacia, casa Cesianu de pe vremuri, acum încuiată, adică fostul cazinou, după ce fusese „teatrul satiric-muzical «Constantin Tănase», iar mai demult, pînă la sinuciderea lui Killinger, legaţia Reich-ului.

Ultimii cinci-şase ani au însemnat pentru municipiul Iaşi şi deschiderea unor şantiere de mari proporţii în zona centrală. Iniţiative private, ale autorităţilor centrale sau ale Primăriei, acestea au scos la lumină multe vestigii arheologice, cele mai vechi datînd din secolul al XV-lea.

Am scris acum cîţiva ani că nu mi se pare că între litoralul românesc şi cel bulgăresc ar fi diferenţe chiar aşa de mari pe cît se spune. Am primit o mulţime de critici. Astăzi aş face precizarea că depinde şi de unde priveşti lucrurile sau de unde vii.

Pentru noi, balonul e oval. Nici o legătură cu rugby-ul. Ideea e că nu ştim niciodată încotro sare, e un mister. O ecuaţie complexă care ţine de gazoanele denivelate şi de la picioarele ieftine. Habar n-avem în freza cui sare. Mister.

Un amic m-a atenţionat că observaţiile mele caustice, făcute de-a lungul timpului, în articole, la adresa armatei de funcţionari ce parazitează încă sistemul social românesc, rămîn valabile strict pentru aparatul de stat, în spaţiul privat, profilul psihologic al amploaiatului revelînd trăsături diferite, „dobîndite“, cum ar veni, din experienţa regimului concurenţial.

Un domn cu ochelari de soare, moda anilor ’70, întoarsă acum pe căi misterioase, dă să intre într-o clădire mare. Ziariştii îl întreabă pe domn cum e cu documentele de la guvern, oarecum aşa la grămadă, călcîndu-l pe picior, fără pic de consideraţie. El le răspunde calm, dar întrebările nu sînt foarte multe şi nici prea deştepte, apoi dă să plece.

Dl Iliescu nu poate depăşi psihologia „tovarăşului de nădejede“: se ocupă strict de greşelile celorlalţi. E mereu „treaz“, mereu „angajat“, mereu „combativ“, „în avangarda“ luptei ideologice. Dar de ce mă mir? Văd zilnic pe scena publică inşi de ambele sexe care stau sub pulpana lui, după ce, la începutul anilor ’90 şi pe vremea lui Emil Constantinescu, îl considerau inamicul public numărul 1...

Întregul balamuc politic din ultimele luni are şi părţile lui bune. Sigur, o asemenea afirmaţie poate suna cinic în condiţiile actuale, cînd democraţia şi statul de drept sînt puse sub semnul întrebării în România, cînd ţara e, practic, neguvernată – căci Guvernul e ocupat să-l dea jos definitiv pe Traian Băsescu – şi cînd doar manevrele BNR ţin leul să nu se prăbuşească.

Nu mă sparie atît de tare actuala zaveră politică românească. Îmi creează doar disconfort pentru că e zgomotoasă. Mă şi plictiseşte întrucîtva, la cît de previzibile au devenit reacţiile celor două tabere implicate în mod direct. De asemenea, mă roade pierderea imparţialităţii jurnalistice, vizibilă în cam tot peisajul media.

Ecourile participării româneşti la Jocurile Olimpice de la Londra vor mai dăinui multă vreme. Tehnicieni şi comentatori de specialitate vor avea de aici înainte timpul de a găsi răspuns la întrebarea dacă recolta de medalii, mai modestă decît în alte dăţi, reprezintă un eşec sau, din contră, un succes, în condiţiile lipsei politicilor sportive în ultimii ani.

În iunie 2007, publicam acest articol în Dilema veche. Trei luni mai tîrziu, Luciano Pavarotti mergea la Cer. De ceea ce mi-era frică, n-am scăpat... Reaşez acest text aici, în memoria celui mai mare tenor al lumii, cu puţine zile înainte de a se împlini 5 ani de la plecarea lui.

Istoria bucureşteană este prezentă aici nu numai de cîte ori e în primejdie o clădire veche – şi aceste ameninţări se înmulţesc –, ci şi cînd se iveşte cite o informaţie nouă despre acel trecut pe care, deşi nu prea îndepărtat, l-am uitat cu totul.

La scurtă vreme după ce am scris articolul despre castelul din Măneşti, am primit un telefon de la Direcţia de Cultură şi Patrimoniu Prahova. Citiseră articolul şi descoperiseră că, iată, un monument aflat în administrarea lor scăpase de sub controlul pe care instituţia îl practică cu seriozitate.

La început i-am auzit doar numele. Într-un an, prietenii mei de la bloc începuseră să-l folosească din ce în ce mai des. Era o colegă de-a lor, de clasă. Seara cînd ieşeam la joacă, toţi vorbeau despre ce mai spusese şi cum li se adresase ea în timpul orelor sau în pauze. Şi Dăneasca făcuse, Dăneasca dresese, Dăneasca în sus, Dăneasca în jos.

Citiţi, vă rog, următorul fragment, încercînd să vă păstraţi stăpînirea de sine. Baubaul din poveste e doar rodul imaginaţiei unei scriitoare americane contemporane, şi nu un individ real, aşa cum aţi putea crede: „Acum îl vedeam mai bine, deşi chipul îi era încă în umbră. Purta o cuşmă ascuţită verde cu auriu şi o tunică din catifea aurie, cu umerii marcaţi şi cu un guler verde“.

Proaspătul ministru Dan Şova regretă amarnic ce a spus despre Holocaust. Aduce în sprijin citate, trimite scrisori în disperare, îşi pune cenuşă în cap. „Nu, nu iau în calcul o demisie, pentru că modalitatea de îndreptare a unei greşeli este învăţarea şi nerepetarea ei, ceea ce eu am făcut“ a declarat el pentru RFI.

Am spus şi am scris, de mai multe ori, că Traian Băsescu e departe de a fi preşedintele ideal. Că e un campion al inadecvării, un nărăvit al obiceiului de a-şi pune toată lumea-n cap, un amestec de sentimentalism şi agresivitate, o natură frustă, mereu în pericol de a face gesturi şi declaraţii nepotrivite.

Să lăsăm puţin deoparte vuietul absurd al politichiei post-referendum şi să nu lăsăm să treacă neobservat un eveniment semnificativ pentru post-gîndirea societăţii româneşti şi a conducătorilor de care avem parte: Consiliul de Administraţie al TVR a decis să închidă TVR Cultural.

„Imnul Americii“ s-a auzit de 44 de ori (scriu articolul în dimineaţa ultimei zile de concurs) la această olimpiadă. Au dominat copios în atletism, nataţie, gimnastică, baschet şi în atîtea alte sporturi. Comentatorii îi tot prezentau pe sportivi ca studenţi acolo, studenţi dincolo.

Sportul, ce enigmă! Plictisitor dacă nu e la televizor. Două săptămîni a fost. Şi ne-am regalat. Între emisiuni patriotarde, lacrimări crocodilice, emoţii veritabile iscate din neant şi întoarse acolo, miniscandaluri, oftaturi şi „ce-ai păţit, n-ai mai avut forţă, sau ce?“, sportul stă aiurea.

El e de vină şi acum, iată, el e victimă. Nietzsche îl numea „cel mai rece dintre monştrii reci“. Probabil că aşa îi apărea teribilului dresor al amurgului Germania de la finele secolului al XIX-lea, recent unificată după războiul franco-prusac sub autoritatea politică a lui Bismarck.

Am văzut săptămîna trecută observaţiile dnei Durandin despre Bucureşti, oraş pe care-l cunoaşte bine, aşa cum era la cumpăna între două zodii politice şi sociale, la sfîrşitul primului deceniu de la Revoluţie. Întîmplarea îmi scoate în cale încă o mărturie franceză cu privire la altă răscruce în istoria Capitalei noastre, în toamna tîrzie a anului 1918.

„Stufişuri cresc şi înconjoară vechiul edificiu lăsat în părăsire... totuşi, o fetiţă care se juca foarte des în parcul părăsit şi se apropia cu sfială de palatul fermecat visa atuncea, aşa cum se visează numai la vîrsta aceea, ca să libereze vechiul lăcaş de vraja rea care făcea din el aproape o ruină.

În urmă cu puţin timp, am fost invitat, la Academie, la o dezbatere pe tema „corectitudinii politice“. M-am dus atunci, reţin, cu puţină teamă în suflet. Mă întrebam dacă merita să adopt postura „avocatului diavolului“ şi să apăr faimoasa political correctness sau să mă încadrez, cuminte, în tendinţa generală, a criticii neconcesive.

După ce în articolul de săptămîna trecută am dezvăluit cîte ceva despre felul în care se fac unele tabere în ziua de azi, mă gîndesc că poate n-ar fi tocmai neinteresantă povestea unor tabere de altădată. De regulă, taberele se făceau în spaţii amenajate în mod special pentru aşa ceva, nu ca acum – în hoteluri sau pensiuni particulare alese pe cine ştie ce criterii.

Cît de multă inegalitate e acceptabilă? Destul de multă, judecînd după standardele de dinaintea crizei, mai ales după cele din Statele Unite şi Marea Britanie. Neolaburistul Peter Mandelson a dat glas spiritului ultimilor 30 de ani, atunci cînd a afirmat că se simte cît se poate de „relaxat“ cu privire la oamenii care devin „putred“ de bogaţi.

Acum cîteva luni am văzut un film documentar care m-a pus pe gînduri. Filmul se numeşte The Most Hated Family in America („Cea mai urîtă familie din America“). Urîtă nu în sensul că nu e frumoasă, ci că ceilalţi americani o urăsc. Un reporter de la BBC merge şi petrece ceva timp cu familia Phelps din Kansas.

Cum bine se știe, sînt, orice-aș face, un "intelectual al lui Băsescu". Pînă să ajungă el președinte, și eu, și Liiceanu, și Patapievici, și Cărtărescu și alți cîțiva din aceeași categorie eram niște neica-nimeni. El ne-a inventat, ne-a făcut oameni, ne-a pus pe piață. Lunar, trecem pe la casieria prezidențială și încasăm mari sume de bani, pe care le bine-merităm prin publicarea unor ample poeme omagiale.

Deunăzi, am auzit o tînără jurnalistă spunînd unei colege, într-o emisiune de televiziune, că „mănîncă politicieni pe pîine“. M-am întrebat, cu oarecare perplexitate, dacă acest tip de gurmandiză intră în fișa postului de jurnalist. Imaginea mea despre profesiunea cu pricina e alta.

Cele 40 de grade de afară sînt un moft față de fierbințeala care a cuprins politica și administrația publică românească după ce Curtea Constituțională a solicitat listele electorale permanente. Mă rog, n-a fost clar de la început ce a solicitat de fapt Curtea Constituțională: o renumărare sau o simplă prezentare a listelor pe baza cărora s-a votat la referendum.