Vechi nelinişti melomane

În iunie 2007, publicam acest articol în Dilema veche. Trei luni mai tîrziu, Luciano Pavarotti mergea la Cer. De ceea ce mi-era frică, n-am scăpat... Reaşez acest text aici, în memoria celui mai mare tenor al lumii, cu puţine zile înainte de a se împlini 5 ani de la plecarea lui.

Aflu veşti sumbre despre Luciano Pavarotti, acum în vîrstă de 71 de ani. După intervenţia chirugicală pe care a trecut-o cu bine acum un an, marele tenor se reface greu la Pesaro, pe malul Adriaticii. La începutul lui iulie, fiica sa Giuliana ar fi scăpat presei o declaraţie: Il grande Luciano se simte rău, ştie că nu mai are mult de trăit, iar dorinţa lui cea mai mare este să-şi regăsească pacea în Cer, alături de părinţii săi, pe care i-a adorat mereu. Imediat, agentul tenorului a dezminţit totul. Giuliana Pavarotti s-a declarat şi ea „şocată“ de felul în care vorbele ei au fost răstălmăcite de presă. Tatăl ei, ni se spune în comunicate, a rîs copios citind ziarele care îl dădeau cu un picior în lumea cealaltă. Agentul tenorului a mai precizat că Pavarotti înregistrează un album de cîntece religioase, în oraşul său natal, Modena, şi că se odihneşte, între sesiunile de înregistrare, în vila sa de la Pesaro. Albumul o să apară pe piaţă în primăvara anului viitor. O umbră rece îmi acoperă sufletul... Cîntecele religioase, odihna prelungită şi dezminţirile mă întristează. Cred că toţi ştim ce înseamnă cancerul pancreatic...

Pur şi simplu, nu-mi pot reprezenta universul sonor al vieţii mele fără vocea lui Luciano Pavarotti. Ştiu, rămîn sute de discuri şi zeci de filme cu opere, arii sau cîntece care vor putea fi ascultate de-acum pînă la sfîrşitul lumii. Dar Pavarotti este un tenor de prezenţă. Vocea sa, unică în istoria cunoscută a muzicii, impresionează orice ureche omenească – asta este de domeniul evidenţei. Însă prezenţa sa pregnantă, sentimentul contemporaneităţii cu vocea lui, impresia că el cîntă pentru mine aici şi acum sînt elemente definitorii ale mitului Pavarotti, parte a Olimpului meu personal.

Pavarotti a fost, fără dubiu, figura centrală a operei la finele secolului XX. Secolul care a început cu Caruso s-a încheiat cu Pavarotti. A dus opera dincolo de limitele în care o modernitate deşucheată a constrîns-o. El cîntă impecabil şi se vinde la fel ca Madonna sau Michael Jackson, ceea ce, pentru o lume în care, cu cît cînţi mai prost şi te mişti mai smintit, ai succes mai mare, este o imensă performanţă. Pavarotti a contribuit enorm la întîrzierea căderii lumii în infernul acustic în care tobele bătute isteric, mîţîitele cu implanturi şi răguşiţii ne afundă implacabil. El a reamintit lumii asurzite de virtuţile binefăcătoare ale sunetului pur, de superbitatea vocii şi de splendoarea notei bine cîntate. El este iniţiatorul revoluţiei numite „cei trei tenori“, o operaţiune care a modificat lumea noastră nu doar din perspectiva managementului artistic, ci şi din perspectiva accesului consumatorului de muzică de masă spre înălţimile muzicii de operă. El este cel care a dus arii precum „Nessun Dorma“ sau canzoni precum „O sole mio...“ la popularitatea unui şlagăr mondial. Venind din operă, a cîntat cu Bono sau cu Sting şi lumea a înţeles clar că superstarurile muzicii pop sînt oaspeţii săi, onoraţi şi oleacă timoraţi, forţîndu-se să cînte cum pot la umbra gigantului. Într-o lume în dezordine, Pavarotti a pus lucrurile la punct, aşezînd pe fiecare acolo unde îi este locul, ca un criteriu ordonator. O lume întreagă, chiar dacă nu a ajuns la operă niciodată în viaţă, a priceput care este ierarhia.

Despre vocea sa se pot scrie cărţi întregi! Subliniez, rapid, doar recognoscibilitatea ei. Îl asculţi o dată şi nu-l uiţi o viaţă. Între marii cîntăreţi ai lumii, Pavarotti rămîne ca un mare atlet care a spulberat, uşor, toate recordurile şi a dus exprimarea în domeniul său cu decenii înainte, dezvăluind tuturor noi orizonturi. Un fel de Bob Beamon, un fel de Michael Jordan, un fel de Nadia Comăneci – un exemplar uman dotat de Dumnezeu cu însuşiri minunate, unice. Vocea sprintenă, uşurinţa strălucitoare a acutei, ştiinţa frazării şi a dicţiei, dobîndite cu anii şi ajunse, la începtul anilor ’90, la un rafinament absolut (ascultaţi cu atenţie cum pronunţă consoanele, de pildă!), sînt marca Pavarotti. El a dus „tenorita“ – boala de care suferă orice meloman care ajunge dependent de vocea de tenor – la inflamări nemaivăzute.

Capricios şi neastîmpărat, „fiţos“, mai ales în culmea carierei, dar urmărit mereu de un sentiment de recunoştinţă pentru cei de la care a învăţat, cum se vede rar la vedete de asemenea dimensiuni, Pavarotti a ştiut să fie stăpîn pe unicitatea lui. Era conştient de calitatea sa specială de foarte tînăr – marele Gigli, ascultîndu-l, l-a desemnat, zice-se, urmaşul său legitim încă din adolescenţă. Acum, caut urmaşul lui Pavarotti. Poate Juan Diego Florez...

Merită ştiut că multe debuturi în cariera lui Pavarotti sînt legate de soprana româncă Virginia Zeani. În 1963, cu Zeani, pe atunci Violeta supremă a Europei, Pavarotti a cîntat prima lui Traviata, într-un spectacol care a însemnat şi primul din afara Italiei al viitorului mare tenor. Se întîmpla la Belgrad. Doi ani mai tîrziu, la Amsterdam, tot cu Zeani, Pavarotti a debutat în Lucia di Lamermoor. Faima lui, însă, a început în America. Adus de Joan Sutherland peste Ocean, Pavarotti a uimit lumea la începtul anilor ’70. La Metropolitan, în debutul său cu „Fiica Regimentului“, cîntă pe fiecare dintre cei nouă do din arie cu o uşurinţă şi o brianţă care aruncă sala în delir colectiv. Acolo sus, Pavarotti face ce vrea cu vocea, şi noi, amuţiţi, asistăm la ceva ce seamănă cu un curcubeu care îşi schimbă culorile după cum vrea acest zeu. Cuplul Pavarotti – Sutherland devine, sub bagheta lui Richard Bonynge, o pagină imposibil de trecut cu vederea în orice istorie a operei, oricît de sumară ar fi. Înregistrările lor cu Rigoletto şi cu Lucia... sînt, după mine, imbatabile.

Sigur că fizicul l-a trădat în ultima vreme. O bună prietenă mi-a povestit că, acum vreo 10 ani, a văzut un spectacol cu Tosca la Met în care, cînd Cavaradossi este ciuruit de plutonul de execuţie la sfîrşitul operei, în loc să cadă secerat, Pavarotti s-a aşezat pe scenă încetişor, cu grijă, întîi pe-o parte, apoi pe spate. Ceea ce putea vocea lui, nu mai putea corpul său. Dar gloria lui e imensă, iar acest colţ de pagină nu este de-ajuns nici măcar pentru a aproxima importanţa acestui mare cîntăreţ.

Printre puţinele certitudini pe care le am, aceea că Pavarotti are asigurată cea mai glorioasă posteritate cu putinţă este de nezdruncinat. La fel, sînt sigur că destinul artistic al acestui mare om este deplin. A făcut tot ce unul dintre cei mai mari ar fi făcut şi încă multe altele, mai presus. Atunci, de ce mi-e frică?

P.S. din zilele noastre: Doamnă Andreea Ovanezian, vă confirm fără ezitare că David Foster Wallace („who unfortunately is deceased“, cum bine precizaţi) este autorul romanelor The Broom of the System şi Infinite Jest. Asta nu l-a împiedicat, însă, nici pe Edgar W. Foster (who unfortunately is deceased as well, aşa cum v-am povestit) să le scrie şi el. Do you get it? If not, take this hint: cercetaţi cum au murit David Foster Wallace şi Edgar W. Foster. Now, you get it?