Amintiri din sălbăticie
Presa din Japonia scrie că România este o ţară sălbatică. Spre deosebire de alte dăţi în care presa străină scrie de rău despre România, presa noastră nu a simţit nevoia să dea replici şi nici să ne apere onoarea naţională. De fapt, am avut cu toţii o reacţie de înghiţit ruşinea: o tînără japoneză a fost acostată ilegal în aeroport, dusă la un taxi ilegal şi apoi ucisă. Asta vine după ce alt japonez a fost ucis de cîini maidanezi. Să ne înţelegem: nu faptul că doi turişti străini mor la ani distanţă e în discuţie, accidente se mai întîmplă. Dar modul în care se întîmplă e înfiorător: cîini vagabonzi şi taxiuri la aeroport. Două eşecuri civilizaţionale ale noastre, ca ţară. Da, sîntem o ţară încă sălbatică, ce poţi să zici? Sălbatici sînt şi cei mai inimoşi dintre noi: iubitorii de cîini. Să laşi animale să trăiască amar în condiţii îngrozitoare de stradă este o formă de sălbăticie, chiar dacă e mai cu moaţe şi practicată de cocoane şi coconi cu pretenţii – e forma lor de sălbăticie.
Şi, în definitiv, ce se întîmplă cu japonezii ăştia? Pur şi simplu, vin cu un ADN al ordinii şi capotează rapid la un mediu al lipsei de reguli? Voi fi acuzat că speculez pe clişee etnice, dar să nu excludem varianta asta. Cînd eşti învăţat de mic că taximetristul e un tip la costum, cu mănuşi albe, care e gata să-şi facă harakiri dacă nu ştie o adresă, atunci te urci în orice maşină pe care scrie „taxi“, nu? Eşti un prost dacă faci asta în România, dar tu nu ştii asta, pentru că nimic din ce ai trăit pînă să ajungi într-o ţară sălbatică nu te-a pregătit pentru taximetriştii din ţările sălbatice. Am citit undeva că japonezii sînt singura civilizaţie care a avut arme de foc şi a renunţat la ele. Adică au venit portughezii la ei, le-au vîndut arme, au dezvoltat şi ei muschetele lor. Apoi, după ceva vreme, un shogun sau un împărat a decis că armele de foc nu sînt onorabile şi le-a interzis. Nu a fost singura tentativă din istoria umanităţii de a interzice armele de foc, dar a fost singura care a reuşit. Japonezilor le-au fost luate puştile de la gură şi ei s-au supus, atît de maniaci sînt cu regulile. Că după 200 de ani au regretat amarnic e altă poveste. Dar cînd au descoperit ce prostie făcuseră, tot disciplina lor i-a făcut să devină superputere regională într-o generaţie.
Amănunte de genul acesta pot fi triviale şi poate că nu spun nimic despre istorie şi popoare. Sau poate că sînt triviale, dar spun totuşi. Ce să fac şi eu acum, decît să meditez ca prostul la ideea că ţara al cărui patriot sînt e genul de ţară în care te agaţă cîte un individ pe aeroport? Unii păţesc urît, ca săraca japoneză; nenumăratele cazuri în care sînt doar tîlhăriţi la preţ se pierd în peisaj. Tot organizez evenimente şi conferinţe la Bucureşti cu CRPE şi e mereu aceeaşi şi aceeaşi problemă: nu poţi lăsa oamenii să vină singuri de la aeroport, nu ştii dacă vin sau dacă vin fără să fie jefuiţi – ceea ce te face pe tine ca gazdă să arăţi ca dracu’.
De altfel, modul în care poţi ajunge de la aeroport în oraş este un indicator bun al civilizării. Un oraş civilizat e acela unde te iei după săgeţi pe care scrie „taxi“, te urci invariabil în primul dintre ele (dacă te urci în al doilea, din neatenţie, şoferul îşi cere scuze şi îţi spune că trebuie să mergi la colegul din faţă), toate taxiurile arată cam la fel, şoferul vorbeşte engleză măcar cît să înţeleagă unde mergi şi cursa costă la fel, indiferent de naţionalitatea ta. În cele mai multe oraşe civilizate se plăteşte la kilometru, în Washington au un sistem de zonare cu tarif fix. De multe ori, există îndrumători care te ghidează, şi ca un fel de certificat de încredere. Dar, mai ales, în oraşele civilizate e destul de comod să mergi cu transportul în comun, taxiul e pentru cînd eşti grăbit. La Bruxelles mergi cu autobuzul cu burduf de te lasă în spatele Comisiei. La Berlin sînt nişte oameni în uniformă care te întîmpină dacă pari că nu ştii pe unde să o iei: îţi dau o hartă gratuită a oraşului, te întreabă unde mergi şi îţi spun că fie iei autobuzul X de acolo, fie un taxi de dincolo, care ar trebui să coste cam la 35 de euro. Ăsta este standardul pentru un oraş care a depăşit pragul de civilizaţie: comod, pentru toate buzunarele, liniştit, predictibil, curat mic burghez.
Apoi, sub acest standard, vine imensa marjă de sub-civilitate. Şi aici este cheia. Dacă oraşele civilizate sînt cumva toate la fel, oraşele sub-civilizate reuşesc să fie aşa în moduri originale. Fiecare este sălbatic în mod propriu. Şi asta se întîmplă pentru că sistemul este croit înadins aşa. Nu zic că e o conspiraţie macro, este o conspiraţie a intereselor meschine şi, de cele mai multe ori, infracţionale. Gîndiţi-vă pentru cine sînt predictibile oraşele civilizate, cine are nevoie de ele aşa? Pentru străini.
Ei bine, oraşele sub-civilizate sînt predictibile şi uşor de folosit doar pentru localnici: dacă eşti din Bucureşti, din Chişinău, din Sofia, din Priştina, din Belgrad – atunci ştii unde găseşti taxiuri ieftine şi de încredere, însă dacă nu eşti din oraş, eşti material de jecmăneală. Au străinii vreun cuvînt de spus în modul în care sînt croite oraşele? Nu au. De aceea, oraşul civilizat cu adevărat e doar acela în care localnicii au ajuns la starea de spirit în care se gîndesc la cei care nu sînt localnici. Aici este buba şi de aceea spune drumul aeroport – oraş mai mult despre civilizaţie, mult mai mult decît chestii triviale ca bugete de transport, număr de autobuze sau ce linii de cale ferate/metrou există.
Cum găseşti taxi de încredere la Otopeni? Nu găseşti, trebuie să chemi din oraş. Vedeţi cum funcţionează sistemul? Eu ştiu cum merge treaba doar pentru Bucureşti, în rest sînt şi eu un străin bun de jecmănit în oraşele sub-civilizate din regiune. Şi m-am naturalizat cu sistemul de la Chişinău, unde merg des. Oraşele sub-civilizate sînt special croite fiecare altfel de interesele mărunte şi infracţionale, pentru că materialul de jecmănit trebuie să fie confuzat, ca să-l poţi jecmăni. E simplu.
Sînt oraşe aproape de pragul de civilizare – de pildă, Varşovia. Taxiurile, toate cam la fel, aşteaptă în linie, cineva te îndrumă spre ele. Pare cam ca la Berlin. Cu singura excepţie că pînă să ajungi la ele vin unii care te agaţă cu oferte. Semn că sistemul acesta civilizat are concurenţă subterană şi, deşi la Varşovia este timidă, tot există, e acolo, se luptă. La Chişinău e uşor pe dos, acolo civilizaţia se luptă să scoată capul: totul funcţionează doar pe modul agăţat din aeroport, doar că, de cîteva luni, au apărut nişte standuri ale unor firme de taximetrie din oraş, unde se pare că poţi comanda o maşină. Se pare – că eu între timp mi-am rezolvat problema, am vreo doi taximetrişti pe care îi anunţ cu o zi înainte că vin.
Cum e Bucureştiul? Ei bine, am meditat profund la problema asta – de vreo zece ani, de cînd tot zbor de pe Otopeni, tot observ fascinat cum barbaria noastră se luptă cu civilizaţia noastră. Bucureştiul de la Otopeni e prins între barbarie şi civilizaţie – aşa cum toată România se mişcă încet spre civilizaţie. Şi cînd zic „încet“ vorbesc serios. Foaartee încet. Japonezii au fost capabili să treacă de la Evul Mediu la putere industrială în 40 de ani. Cam atît estimez eu că ne va trebui nouă să civilizăm transportul Otopeni – Bucureşti. Pentru că nu e o chestie de cumpărat autobuze sau de trecut o lege, ar fi fost simplu. Ţine de o atitudine pro-activă a autorităţii care ar trebui să impună ordinea, nu să se justifice de ce nu o poate face. Şi ţine de nişte cetăţeni care ceartă autoritatea că nu e pro-activă, de dragul unor străini generici. Tocmai citesc două articole foarte bune, unul pe HotNews, altul în Adevărul, despre anchetele de după moartea japonezei. Aeroportul zice că nu are ce să le facă, poliţia zice că le dă amenzi, dar nu le plătesc şi revin, firma de securitate privată zice că ea doar sesizează. Etc. Fiecare omuleţ cu autoritate de la Otopeni ştie foarte exact de ce nu poate să-şi facă treaba. Prea exact. Îmi permit să nu-i cred. Prea seamănă a schemă de extorcat străinii. Ăştia ca mine, băştinaş cu ADN adaptat la mediu, ştim deja cum să ne descurcăm. Le-am încercat pe toate: trenul spre Gara de Nord, o vreme, pînă cînd mi-am dat seama că eram singurul român care mergea cu el (am început odată un eseu despre ce spune povestea trenului cu autobuze despre noi ca ţară şi despre politicile noastre publice, doar că mi-a fost lene să-l termin, ceea ce spune ceva despre mine). Cînd mai era altcineva cu mine în tren, erau de obicei străini, care citeau probabil pe site că există trenul şi credeau că e pe bune, deci veneau cu el.
Şi nu e că nu am încerca. Chiar încercăm. Chiar ne zbatem. De asta mă uit cu duioşie tristă la Otopeni, nu cu ură. E povestea unei zbateri, nu a unui eşec, e povestea unei modernizări care mănîncă viaţa generaţiei mele, fără a fi siguri că se va opri după generaţia mea. Anunţuri că e ilegal să acostezi pasageri avem, le aud mereu. Anunţuri şi afişe de cum să iei autobuzul sau trenul sau taxiul în mod legal avem. Avem şi două autobuze expres şi, dacă ştii să ajungi la ele, sînt chiar decente, „dacă“ spun pentru că nu pleacă din faţa ieşirii cum te-ai aştepta, ci de la subsol. De ce să fie simplu pentru japonezi să ajungă la autobuz? Şi oricum, autobuzele nu circulă noaptea, de ce ar avea nevoie un aeroport deschis 24 de ore de autobuze noaptea? E apoi saga taxiurilor legale, dar scumpe vs taxiuri chemate din oraş. De ce să pui la aeroport tariful din oraş, doar acolo vin străinii care trebuie jecmăniţi? Şi dacă o putem face legal, cu atît mai bine. Deci, eu, ca localnic, iau autobuzul de la subsol sau îmi chem taxi prin alte părţi, de obicei la Plecări. Nu e superb, aşa, la mod simbolic? Dacă eşti localnic, te-ai prins că, atunci cînd soseşti la Bucureşti, trebuie să iei taxi de la terminalul de Plecări, nu de la cel de Sosiri. Perfect raţional şi doar pentru cunoscători. Japonezilor, să vă văd eu că o pricepeţi pe asta, bă, extratereştrilor cu ADN sensibil, ţi-ai dracu’ să fiţi, că ne faceţi ţara de rîs cu prostia voastră!
facebook.com/ Cristian.Ghinea.CRPE
