Note, stări, zile

Vineri, 17 august 2012, Sibiu

A sta „la bloc“ e, desigur, o formă de adăpostire. Dar, omeneşte vorbind, „a locui“ e altceva decît a te adăposti. Şi nu mă gîndesc, pur şi simplu, la o nevoie firească de personalizare, adică la dorinţa legitimă de a-ţi alcătui un spaţiu vital în care să te recunoşti, care să poarte amprenta firii tale, a gusturilor, deprinderilor şi amintirilor proprii. E vorba de şansa de a nu-ţi împărţi intimitatea cu toţi vecinii, de a nu trebui să te acomodezi la ritmurile de viaţă ale unei colectivităţi difuze. E vorba, în fond, de dreptul de a avea acces, ori de cîte ori vrei, la singurătate, linişte şi discreţie.

Nici una din aceste exigenţe nu poate fi satisfăcută dacă stai la bloc. Depinzi, clipă de clipă, de o dihanie comunitară care decide, arbitrar, asupra orelor tale de somn, de lucru, de igienică izolare. Viaţa la bloc e corelativul „întovărăşirilor“ din anii ’50. E un mecanism al aglutinării forţate. Numai că nu ţi se iau doar proprietăţile materiale: ţi se colectivizează sufletul şi biografia. Afli mereu, vrei nu vrei, mai mult decît ai dori să afli despre vecinii tăi, după cum şi ei, la rîndul lor, află tot ce poftesc despre tine. Devii, inevitabil, martorul metabolismului zilnic al celor din jur: ştii cînd trag apa, ştii cînd fac duş, ştii cînd se ceartă cu partenerul (sau partenera), participi la urletele vesele sau patetice ale copiilor de pe scară, la lătratul nervos sau euforic al cîinilor „de apartament“, la sezoanele de împerechere ale pisicilor din zonă (dar şi ale semenilor cu care împarţi aceeaşi adresă). Asculţi aceeaşi muzică, chibiţezi aceleaşi meciuri, eşti părtaş la fierbinţi dispute politice. Cînd vii „acasă“, nu ai sentimentul că vii într-un loc al tău. Vii în locul unde eşti cazat. E un loc al familiarităţii între necunoscuţi. Dacă te uiţi pe geam, rişti să vezi, la mică distanţă, bigudiuri cordiale, furouri obosite, balcoane-debara, în care vechituri inclasabile stau alături de cîte o legătură de ceapă sau de butoiaşe prăfuite, amintind sau anunţînd chefuri care ţi-au stricat, sau o să-ţi strice, mai multe nopţi. E de la sine înţeles că vei ajunge să cunoşti în amănunt garderoba colocatarilor. Periodic, vezi fluturînd prin preajmă rufe de o mare varietate, puse la uscat cu o nonşalanţă aproape duioasă. Chestia cu „spălatul rufelor în familie“ e un moft. Vestimentaţia de clan e un bun comun, un stindard al bunei convieţuiri. La nevoie, vei învăţa noi sisteme de semnalizare. Cînd cei de deasupra, sau de dedesubt, la ore de noapte, sau cînd abia se crapă de ziuă, te aduc în prag de dambla cu felurite îndeletniciri zgomotoase, poţi să iei o mătură sau un pieptene gros şi să baţi dement în ţevile de la baie, care traversează, pe verticală, clădirea. Dacă ai noroc, zgomotele se vor potoli. Un timp…

Să nu uităm şi dimensiunea ambientală a „cartierului de blocuri“. Construite în aşa fel încît să facă imposibilă funcţiunea memoriei, ele au, pe măsură ce le frecventezi, efectul unei temeinice spălări de creieri. Toate sînt la fel, toate par să combine stilistica vizuinei cu aceea a penitenciarului. Eşti ţintuit în materia astringentă a unui conglomerat uman din care nu poţi evada şi în care nu poţi supravieţui fără să-ţi amanetezi chipul. „Omul nou“ în aceste „furnale“ psihologice a fost forjat. Şi e foarte uşor de recunoscut cînd, în orele libere, iese pe stradă, la cîrciumă sau la iarbă verde. Invadează, contaminează, domină. Face parte din atmosfera în care ne mişcăm şi decide, suveran, asupra vieţii noastre publice şi private…

Luni, 27 august 2012, Bucureşti

Ştim cu toţii ce rol formidabil joacă, în lumea de azi, reclamele comerciale. Se cheltuie (şi se cîştigă) uriaşe sume de bani, se manipulează, eficient, piaţa, se umblă la „fineţuri“ subliminale, la fantezie, gesticulaţie provocatoare şi umor. Se dă, des, şi cu bîta-n baltă, se îngăduie trivialităţi de mahala, idioţenii preţioase, glumiţe de bodegă. Dar, oricum ar fi, a lucra în „advertising“ a devenit semnul unei expertize „de elită“: o meserie „hoaţă“ şi lucrativă.

Ei bine, exasperat de ubicuitatea tenace a reclamelor de tot felul, mă întreb, tot mai des, în ce măsură subtilii ei campioni îşi pun problema dacă nu cumva zelul lor poate avea un efect contrar celui scontat. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd filmul pe care îl văd sau dezbaterea pe care o urmăresc sînt întrerupte de ample calupuri de propagandă comercială, cînd, grăbit să citesc un ziar pe Internet, sînt hărţuit, la fiecare intrare, de inserturi publicitare care au butonul de deschidere bine ascuns, sau nu-l au deloc, cînd, indiferent ce caut, capăt mai întîi, pînă la împăienjenirea ochilor, îmbrînceli vizuale în direcţia unor mărfuri care nu mă interesează, mă umplu de nervi. Aş spune chiar de ură. Şi, de fiecare dată, jur să nu cumpăr niciodată, dar niciodată, lucrurile care mi se bagă pe gît de marii „advertizeri“. Resping, consecvent, această obraznică tentativă de manipulare şi mi se pare o grosolănie ca, ori de cîte ori vreau să văd sau să citesc ceva care mă interesează, să trebuiască să traversez mai întîi parcele întregi de ingeniozităţi nătînge, hotărîte să mă transforme în client. Voi face o listă cu toate ofertele de care sînt năpădit. Le voi ocoli sistematic şi voi cere tuturor cunoştinţelor mele să facă la fel. Mă gîndesc chiar să vorbesc cu specialistul Dogaru, pentru un eventual protest în Piaţa Universităţii…