Despre gazetărie
Deunăzi, am auzit o tînără jurnalistă spunînd unei colege, într-o emisiune de televiziune, că „mănîncă politicieni pe pîine“. M-am întrebat, cu oarecare perplexitate, dacă acest tip de gurmandiză intră în fișa postului de jurnalist. Imaginea mea despre profesiunea cu pricina e alta: cred că jurnalistul este un harnic și curajos culegător de informații, un comentator calm și echidistant al evenimentelor curente, un ins capabil să-mi ofere datele de care am nevoie pentru a înțelege, a analiza și a-mi face o părere proprie despre ceea ce se întîmplă în realitatea imediată. Sînt de acord că un bun jurnalist poate (și trebuie) să fie îndrăzneț, hărțuitor, necomplezent, tenace în scormonirea faptelor și în identificarea adevărului. Mai cred și că, dacă moderează dezbateri televizate, el trebuie să aibă geniul, sau măcar talentul, de a intermedia între opinii contradictorii, de a fi un manager înțelept al dialogului și al bunei-cuviințe. Evident, aș fi încîntat să constat că jurnalistul are, cînd scrie, și o notabilă înzestrare literară. Dar mă mulțumesc și cu simpla folosire decentă a limbii române. Pe acest fundal, declarația unei tinere și drăgălașe reprezentante a breslei, cum că ocupația ei de predilecție este să mănînce politicieni pe pîine mă tulbură. Adică cum? Ce să înțeleg? Că pleacă „pe teren“ cu șișul în geantă? Că de cîte ori vede un politician, îi vine să-l muște? Că vrea sînge, creieri și fleici de miniștri și parlamentari neaoși? (E de la sine înțeles că, dacă ajungem în zona preferințelor culinare, fiecare are gusturile lui. Poți prefera carnea de stînga sau pe cea de dreapta, mușchiulețul cu sos portocaliu, sau pe cel scăldat în bulion...). Dar poate exagerez. Poate că tînăra doamnă a vrut doar să spună că tot ce urmărește e să cîștige și ea o pîine pe socoteala politicienilor. Le sare la beregată pur și simplu pentru că e plătită pentru asta: i se dă pîine. Multă, cît mai multă pîine.
Ce se întîmplă cînd un jurnalist se hotărăște „să mănînce politicieni pe pîine“? În plan privat, s-ar putea ca viața lui să intre într-o perioadă înfloritoare. Din păcate însă, în plan public, el încetează să mai fie jurnalist: devine activist de partid, trece în tagma soldaților, a propagandiștilor, a „cadrelor“ militante. Nu e exclus să devină chiar un fel de vedetă. Dar un alt fel de vedetă decît vedeta de presă. Ar fi mai cinstit, în fond, să se retragă de pe scena gazetăriei și să asume deschis o carieră de om politic. Să adere la un partid, să se înregimenteze pe față, să-și pună locvacitatea și zelul în slujba unei organizații bine definite. Dar n-o face și înțeleg foarte bine de ce: a intra într-un partid (chiar și într-un partid românesc...) e a accepta o anumită disciplină, a face declarații de loialitate și a lua asupra ta povara unei minime responsabilități. Or, jurnalistul nostru vrea să se simtă „liber“. La nevoie, poate schimba de picior, poate cocheta nonșalant cu alte „orientări“, poate dansa pe altă muzică. E mai comod să depinzi doar de un patron bine plătitor și de un CNA anemic decît de o întreagă structură de partid. Sau de gura rea a altor jurnaliști.
Jurnalistul, spuneam, vrea să se simtă „liber“. În spațiul său de ziar sau de emisie, e suveran. Face tot ce-i dă prin cap și prin gură. E la el acasă, la el în baie și, uneori, la el în closet. Poate da de pămînt cu oricine, poate vorbi ca la birt, ca într-un dormitor de internat, ca la balamuc. E de la sine înțeles că poporul trebuie să-l accepte așa cum e, ba chiar să-l admire: va face grimase bolînde, va holba ochii, se va dezbrăca, va scheuna, își va arăta mușchii, va ieși cu pene pe stradă, va face șpagatul între două scaune, mă rog, va etala tot arsenalul lui de băiat frumos, deștept și dur. Iar cine se leagă de el o pățește. Insul se îndreaptă din șale amenințător și, desfigurat de ură, printre două citate „fine“, eventual în engleză (căci e un intelectual adevărat, nu ca idioții de intelectuali din restul lumii), dă drumul la aforisme marca proprie: „Boule“, „Prostule“, „Să vezi ce smardoială (sic!) o să-ți dau!“ etc. Un altul găsește normal să glumească cu cititorii în termeni de film porno. E ironic. „Eu și colegul meu sîntem homosexuali, ne-o punem!“ În articolele sale, cuvîntul „curvă“ are un statut privilegiat. E băiat din popor. Şi-a dorit celebritatea de mic copil. Nu e o problemă. În România, celebritatea e la îndemînă. O au și Oana Zăvoranu, și Sînziana Buruiană, și mulți, mulți alții. O are și omul nostru. Nu-i mai rămîne decît să deschidă, pe baza ei, un bordel de succes.
Cu asemenea inși în spațiul public, nu ne putem aștepta prea curînd la o ambianță civilizată. Şi nouă, și copiilor noștri ni se livrează zilnic tone de vulgaritate euforică, agitată, glorioasă. Sîntem, vrem-nu vrem, spectatorii unei trupe de golănași țanțoși (includ aici și scena politică de toate culorile). Întîlniți pe plajă, sau la circ, ar putea fi, pentru cîteva minute, amuzanți. Dar ei sînt instalați în axa vieții noastre, cu autoritatea paradoxală a propriei lor nulități. Ne învrăjbesc mai abitir decît Băsescu, ne strică mințile, sufletele și limba. „Mănîncă politicieni pe pîine“ și sînt experți în „vorbe grele“.
O ultimă întrebare: cum poți să te pretinzi patriot „rromân“, să te perpelești exhibiționist de grija poporului și să-i siluești limba și cuviința cîtă mai e, cu atîta, iresponsabilă, nerușinare?
P.S. Tocmai încheiasem articolul, cînd, pe un post de televiziune, Mădălin Voicu și-a început o replică adresată dnei Andreea Pora în felul următor: „Dna Pora ne suge... ne suge... ne sugerează etc.“. Discuția a continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. N-am comentarii. Mă întreb doar în ce țară sîntem. Şi cum poate un asemenea derbedeu să facă politică la vîrf și să fie invitat la televiziune. Nu pot nici măcar să-l somez să-și ceară scuze public. Mîrlănia la acest nivel e ireparabilă, ineducabilă și impardonabilă.
