Cum se răzbună Curtea pe noi?
Un domn cu ochelari de soare, moda anilor ’70, întoarsă acum pe căi misterioase, dă să intre într-o clădire mare. Ziariştii îl întreabă pe domn cum e cu documentele de la guvern, oarecum aşa la grămadă, călcîndu-l pe picior, fără pic de consideraţie. După scena asta haotică, omul ar putea fi foarte bine un anchetat care iese de la DNA sau un fotomodel care iese din club şi e hărţuit de paparazzi. El le răspunde calm, dar întrebările nu sînt foarte multe şi nici prea deştepte, apoi dă să plece. Un reporter strigă după el: dar cum vă cheamă? Omul se întoarce, oarecum încurcat: Puskás îmi zice, Puskás.
Adică judecătorul constituţional Zoltán Puskás. În imaginea asta, care pluteşte între un interes vehement, dar pe termen scurt, şi o necunoaştere obraznică, se ascunde o metaforă despre o Curte Constituţională care a reuşit să enerveze şi să nemulţumească pe toată lumea. Iar aceasta e o imagine din registrul cît de cît decent. Altfel, după decizie, judecătoarea Aspazia Cojocaru apare vîrtej, se enervează pe reporteri, îi transmite celei de la Antena 3 că cine e Gâdea ăla de o critică pe ea, dă să plece, se întoarce cu mîinile în şolduri şi le mai trînteşte vreo două. Serios, e greu să-i respecţi. Dar dacă nu-i asculţi, e primejdios. Dincolo de Curte e hăul, haosul, anarhia. Acesta e un gînd raţional şi atît, să-i zicem: amar-raţional. Orice-ar fi, e ca ea, cum zice Curtea. Ca un medicament scîrbos pe care trebuie să-l iei totuşi, pentru că altfel e de rău. Dar cine poate să respecte un medicament urît mirositor?!
Normal că trebuie să avem aşteptări de la o asemenea instituţie. Dar, pe de altă parte, nu văd de ce ne mirăm. Ce anume din istoria noastră recentă ne îndreptăţeşte aceste aşteptări? Adevărul e că nu am făcut aproape nimic, noi, ca stat democratic, să cultivăm această instituţie aşa cum se cuvine. O instituţie se creşte greu, o instituţie se creşte ca o plantă, trebuie udată, plivită şi stropită cînd e nevoie, lăsate de capul ei cînd trebuie. Ca om căruia i-au murit toate muşcatele în arşiţa acestei veri (şi nu pentru că nu le-am udat, pare că, dimpotrivă, pentru că le-am udat prea mult), vă zic că nu-i de glumă cu lucrurile astea.
Ce greşeli am făcut noi, ca societate democratică, faţă de Curtea Constituţională? Una curentă e că-i cerem să fie ce nu poate să fie. Cînd vrei să zici ceva despre Curte, zici că e „politică“. Dar „politică“ aşa ca în vorba aceea că „zici politică şi tragi apa“. Normal că e politică, cum altfel ar putea să fie? Curtea e o instituţie politică, e corect. Dar aşa este jocul. Şi el nu e prost gîndit. Judecătorii au mandat de 9 ani, mai lung decît ciclurile electorale. Sînt numiţi de Preşedinte, de Cameră şi de Senat, nu toţi deodată, pe bucăţele. Deci, e o instituţie politică din categoria celor care ar trebui să asigure un echilibru între spectrele politice. Curtea a fost mereu politică şi va fi mereu politică (ideea de a da atribuţiile sale Înaltei Curţi de Justiţie e una proastă, dar nu am loc să dezvolt). În 2005, Traian Băsescu şi Monica Macovei au intrat în multe conflicte cu acea Curte, care fusese numită majoritar de Ion Iliescu şi de Parlamentul dominat de PSD. Acea Curte aproape a desfiinţat fostul PNA, de a trebuit reînfiinţat ca DNA. Acea Curte aproape a desfiinţat CNSAS. Acea Curte a acceptat excepţia ridicată de inculpatul Adrian Năstase la legea de înfiinţare a PNA, pe care premierul Năstase îşi asumase răspunderea în Parlament. Tot acea lege a împiedicat majoritatea PD-PNL să-l înlocuiască pe acelaşi Năstase de la Preşedinţia Camerei. Apoi, odată cu expirarea unor mandate, Băsescu a numit alţi judecători, apoi Parlamentul dominat de PDL-UNPR a numit alţii şi s-a ajuns la o majoritate acum favorabilă lui Băsescu. Acesta este jocul. Şi el asigură că nici o putere nouă nu poate face ce vrea, că există nişte reguli, chiar dacă uneori arbitrare. Şi aici ajung la adevărata problemă. Nu critic Curtea pentru că e politică, o critic pentru că nu ştie să iasă dintr-o logică îngust partizană. Dacă tot eşti numit acolo şi inamovibil, atunci ne-am aştepta să nu mai fi om de partid, să-ţi asumi nişte principii. Să urmezi nişte reguli şi o jurisprudenţă. Să impui respect, în ciuda faptului că eşti numit politic. Să ai o personalitate alta decît omul unui partid. De pildă, dacă Curtea a împiedicat o nouă majoritate să-l înlocuiască pe Adrian Năstase, atunci regula ar trebui să se aplice şi pentru Roberta Anastase într-un caz similar. Sau aştept de la judecători să motiveze de ce se schimbă regula, nu doar să dea o nouă decizie, de parcă cele vechi nu ar exista. Şi aici ajung la a doua greşeală pe care am făcut-o, noi ca democraţie, faţă de instituţia Curţii: am fost dezinteresaţi de numirile la Curte. Cum să apară personalităţi la Curte cînd modul de numire nu le invită acolo?
Partidele s-au obişnuit să trimită acolo diverşi parlamentari îmbătrîniţi care nu mai aveau loc pe liste. Apoi, numirea în sine nu presupune nici o procedură publică. La un moment dat, preşedintele Comisiei Juridice de la Cameră a avut ideea de a invita nişte ONG-uri la audierea candidaţilor pentru un mandat. Am fost acolo şi am scris în această rubrică. Audierea a fost o glumă. Şi, culmea, cea mai bună impresie mi-a făcut-o Valer Dorneanu – omul măcar avea nişte răspunsuri la el. Apoi, Comisia a recomandat numirea judecătorului Minea, preferat de PDL, care a şi fost votat de plen. Întrebările deputaţilor erau atît de fade, că nu aflam mai nimic despre ce credea candidatul pe chestiunile majore pe care e chemată Curtea să se pronunţe. Şi aceea a fost singura audiere publică de care ştiu. În rest, nimic. Auzim uneori că a mai fost numit cineva la Curte. Nu e, deci, de mirare că judecătorii nu impun respect prin carierele lor. În general, jurişti care au făcut ceva prin partide. Singura excepţie de acum este Iulia Motoc, care are totuşi o carieră internaţională în drept. Asta nu-i împiedică pe doctoranzi progresişti, dar mîrlani, cum e preferatul meu Ciprian Domnişoru, să facă haz pe Facebook că doamna ar fi blonda lui Băsescu de la Curte. Păi, ce? Nu poţi fi progresist şi sexist, care e problema?
Apoi, ne-am trezit brusc în 2012 să observăm ce importantă este Curtea. Altfel, era o instituţie cam ignorată, în care lumea se plictisea. Antonie Iorgovan, numit acolo după ce năşise Constituţia, s-a plictisit, a demisionat şi a reintrat în politică. În 2001, cînd PDSR (apoi PSD) se reîntorcea la putere şi Octav Cozmîncă dădea Ordonanţe pe bandă, ca să pună mîna pe instituţii, un domn Lucian Mihai a demisionat. Dacă n-aţi auzit de el nu e de ruşine. Dar el era atunci chiar preşedintele Curţii Constituţionale. Numit de Emil Constantinescu. Vine deci valul PDSR la putere şi preşedintele Curţii demisionează, lăsînd să se înţeleagă oarecare presiuni. În locul său e numit scurt şi fără discuţii soţul doamnei Stănoiu, atunci şefa Justiţiei. Retragerea bizară a lui Mihai nu a scandalizat aproape pe nimeni – alte vremuri –, deşi, pur şi simplu, instituţia fusese adusă la ordine, decis şi pe sub masă (fie USL nu are acum nişte Cozmîncă pentru a face lucrurile pe sub masă, fie s-a schimbat mediul instituţional-politic de au trebuit să concedieze aşa pe faţă Avocatul Poporului, în loc să-l facă demis cumva). Ce vreau să zic? Curtea era o gaură neagră: nu ştiam ce se întîmplă acolo, cum ajungeau oamenii acolo, cum plecau oamenii de acolo. Cum puterea îşi alinia Curtea prin metode obscure, nici nu era nevoie de ea să arbitreze, pentru că juca oricum cu cîştigătorii.
Dar, mai ales, Curtea a devenit importantă după schimbarea mandatului preşedintelui, din 2003. În 1996, în 2000 şi în 2004 am avut alegeri prezidenţiale şi parlamentare în acelaşi timp. Valurile de frustrare şi popularitate electorale schimbau preşedintele şi majoritatea parlamentară în acelaşi timp. Odată cu prelungirea mandatului preşedintelui la cinci ani, asta s-a stricat. Cele două instituţii alese direct – şeful statului şi legislativul – se lovesc. Şi vor continua să o facă. Odată creat precedentul, noile parlamente care se vor trezi cu un preşedinte de altă culoare îl vor suspenda şi vom trece des prin astfel de crize. Pe care Curtea ar trebui să le arbitreze. Doar că nu e pregătită pentru aşa ceva. Nimeni nu a pregătit-o. Nu a fost udată, cultivată, plivită, mîngîiată.
