Cine-i de vină?
Propun cititorilor încă un articol – mereu actual – de-acum cincisprezece ani. Dacă ţara nu se schimbă cu deceniile şi secolele, eu de ce să-mi schimb textele săptămînal?
În ianuarie 1871, o gazetă din Germania (Augsburger Allgemeine Zeitung) publica o scrisoare a regelui Carol I, pe care ziarele şi parlamentarii români au transformat-o în prilej de scandal. După aproape cinci ani de domnie, regele se plînge unui prieten de „puţinul folos“ pe care l-a putut aduce „acestei frumoase ţări“. „A cui este vina?“ – se întreabă Carol. „Nici a mea, nici a poporului în întregimea lui“ – sună răspunsul. Atunci a cui? Sistematizînd rapid ceea ce în textul regal se supune retoricii epistolare a momentului, vom găsi trei explicaţii posibile ale eşecului:
1) O caracteristică psihologică globală: românii sînt un popor „care nu vrea să fie condus şi totuşi nu e în stare să se conducă singur“. Semeţie, lipsă de disciplină interioară, haos. Stăm prost cu „heghemoniconul“! Trăim „neatîrnarea“ în tot echivocul ei: pe de o parte spirit independent, pe de alta volatilitate neguvernabilă.
2) O caracteristică istorică şi socială: între elite şi masse e o fractură nevindecabilă. Elitele sînt emancipate, „branşate“, gata să adopte ultima utopie la modă, massele sînt de un conservatorism îndărătnic. Cu alte cuvinte, elitele suferă de inadecvare, nu ţin cont de spiritul locului, iar massele se comportă reticent, resentimentar, impulsiv. Rezultatul e că elitele conducătoare obligă ţara „să treacă deodată şi fără mijlocire de la un regim despotic la cea mai liberală Constituţie, precum nu are nici un popor din Europa“. Massele însă „nu se pot lăuda cu virtuţile cetăţeneşti ce se cer pentru o formă de stat cvasirepublicană“.
3) O caracteristică politică: inflaţia „intrigilor de partid“. Fără comentarii.
E de observat că, în efortul său de a da un diagnostic crizei naţionale, regele Carol I nu umblă după cauze externe. Nu caută comploturi antiromâneşti, ghinioane geopolitice, fatalităţi istorice. Buba e, pentru el, înăuntru şi nu se va vindeca niciodată dacă o vom contempla mioritic, cu compătimirea de sine a victimei de profesie. De observat, de asemenea, că cei de care regele se teme cel mai mult sînt „ultraşoviniştii“, mereu dispuşi să-l judece ca „lipsit de iubire pentru ţară“. De observat, în sfîrşit, este că scrisoarea suveranului a enervat opinia publică. În Cameră, Nicolae Blaremberg a comentat-o agresiv, propunînd o moţiune cu care s-au solidarizat destui, ziarul Românul (evident!) a perorat, provocator, pe tema „domnului călcător de Constituţie“ şi „risipitor al averii publice“. (Vezi relatarea lui Titu Maiorescu, în Istoria politică a României sub domnia lui Carol I.) Acest tip de reacţie adaugă celor trei explicaţii ale eşecului autohton amintite mai sus o a patra: lipsa de caracter, dublată de demagogia virtuţii şi a patriotismului.
Deunăzi, auzeam cîţiva reprezentanţi ai Guvernului recunoscînd că reforma merge prost. Unul din ei era excedat de duplicitatea sindicatelor: declară, toate, că vor restructurare, dar protestează vehement ori de cîte ori restructurarea se produce sau încearcă să se producă. Sîntem, deci, tot în „momentul Carol I“. Dar fără Carol I, fără Brătieni, fără Titu Maiorescu. Cine-i de vină?
Apărut în Dilema,
nr. 236, 1 august 1997
