Poveste cu vampiri

Citiţi, vă rog, următorul fragment, încercînd să vă păstraţi stăpînirea de sine. Baubaul din poveste e doar rodul imaginaţiei unei scriitoare americane contemporane, şi nu un individ real, aşa cum aţi putea crede: „Acum îl vedeam mai bine, deşi chipul îi era încă în umbră. Purta o cuşmă ascuţită verde cu auriu, pe care era prinsă deasupra frunţii o fibulă grea, cu o piatră preţioasă, şi o tunică din catifea aurie, cu umerii marcaţi şi cu un guler verde, înalt, sub bărbia masivă. Giuvaierul de pe frunte şi firele aurii din ţesătura gulerului străluceau în lumina focului. O mantie de blană albă îi învelea umerii, prinsă cu o broşă de argint, de forma unui dragon. (...) Gura – am remarcat – era închisă într-un zîmbet dur, rubinie şi uşor curbată sub mustaţa sîrmoasă, închisă la culoare. (...) Îşi îndreptă umerii, chiar mai orgolios, şi mă privi drept în faţă, în semiobscuritatea care ne despărţea. – Eu sînt Dracula, spuse el“. Pentru ca prezentările să fie complete, voi adăuga faptul că naratorul îngrozit al scenei este istoricul englez (trăitor în Statele Unite) Bartholomew Rossi. Alături de celebrul vampir valah, el e unul dintre protagoniştii best-seller-ului american The Historian (2005), tradus şi la noi, la RAO, cu titlul Colecţionarul de istorie (2006). Autoarea cărţii, Elizabeth Kostova, este o scriitoare cu studii la Universitatea Yale. A lucrat la acest roman de debut (de şapte sute de pagini format A4!) timp de zece ani, bucurîndu-se acum de celebritate internaţională. Ce-i drept, cartea e scrisă admirabil, cu naratori multipli, planuri epice şi cronologice intercalate, suprapuse şi interrelaţionate într-un mod impecabil. Kostova are stofă de prozatoare autentică. Motivul pentru care mă refer aici la volum vine însă dintr-un sentiment de alertă, declanşat mie de succesul constant (iată, şi în zilele noastre!) al temei vîrcolacului român în lume şi, cu precădere, în Statele Unite.

Kostova nu-i dispreţuieşte pe balcanici, dimpotrivă (e soţia unui bulgar, Kostov, numele ei de domnişoară fiind Johnson!). Pare foarte documentată vizavi de istoria şi geografia sud-estului european (inclusiv vizavi de istoria lui Vlad Ţepeş), nu spune prostii (ca faimosul iniţiator al mitului draculian, irlandezul victorian Abraham „Bram“ Stoker) şi, deşi îl construieşte pe voievodul valah (inevitabil!) cu atribute de monstru, ilustrîndu-l ca pe un „mort viu“, un „zombie“ în variantă răsăriteană, ea îl pune într-un context special. În cartea lui Kostova, Dracula a supravieţuit (ca vampir) cinci sute de ani, pentru a strînge cărţi (din toate epocile şi culturile). Îl răpeşte pe istoricul Rossi (din biroul său elegant, de universitar în America) tocmai din pasiune pentru lectură. El vrea un bibliotecar apt să-i catalogheze uriaşa colecţie de volume. Misiunea lui Rossi nu va fi una obişnuită: „Vei lucra cu unele dintre cele mai strălucite cărţi scrise vreodată. Multe dintre ele nu mai există nicăieri altundeva. Poate ştii (...) că numai circa unu la mie din întreaga literatură produsă în decursul mileniilor a supravieţuit pînă azi. Eu mi-am asumat sarcina de a mări, odată cu trecerea secolelor, acest procent“. Ca bonus, profesorului i se oferă şi fericirea supremă – nemurirea. Slujindu-l pe Vlad Dracul, el ar deveni, volens-nolens, un „mort viu“ pentru totdeauna. Dracula propune o mutaţie istoriografică, în cel mai autentic sens al termenului, revoluţionară: aceea de transferare a timpul istoriei către timpul istoricului. El vrea adevărul total în istoriografie, transformarea istoriei înseşi – pentru istoric – într-o realitate continuă, imposibil de falsificat sau fragmentat. Astfel, Ţepeş rezolvă, printr-o muşcătură vampirică pe gîtul unui istoric excepţional, toate disperările, toate neputinţele filozofilor istoriei, de la Platon pînă la Hegel şi de la Husserl pînă la Hayden White, fiind, în ochii Kostovei, un veritabil „iluminat“.

Şi, totuşi, rămîne sentimentul meu de alertă în legătură cu „vampirul român“. De unde această obsesie a Apusului pentru „vîrcolaci“? Romanul de faţă, oricît de fin ar aborda „problema românească“ (vitejie, creştinism exemplar, lupte eroice cu otomanii, mîncare bună, ospitalitate, femei frumoase etc. etc.), nu-şi poate reprima nişte vechi stereotipuri occidentale: valahii sînt mari băutori de sînge uman, îşi străpung adesea morţii (suspecţi) cu ţăruşi în inimă, practică ritualuri vrăjitoreşti (similare practicilor voodoo) şi, în general, la prima vedere, sînt suficient de exotici. Auzind limba română, un distins intelectual turc (din roman) exclamă înspăimîntat: „Drakul! Drakul!“, iar o ţigancă, descoperind identitatea valahă a protagonistei, începe să o blesteme, numind-o „fiica lupilor“. Unor cadavre (muşcate de vampiri) li se pun căţei de usturoi în gură (după „moda valahă“) şi orice contact al personajelor cu spaţiul carpatin şi cu locuitorii lui este în prealabil protejat cu mirositorul aliment (americancele din carte îşi ascund căţei de usturoi în buzunarele rochiei, dorm cu odorizante căpăţîni sub pernă şi poartă mereu asupra lor crucifixe de argint, deşi, ironic, nu dau doi bani pe religie). Ce oferă, în continuare, consistenţă acestui mit ridicol? Ce ne împinge atît de intens spre postura grotescă de „vampiri“? Nu am un răspuns imediat, dar, privind adesea malignele ştiri autohtone, îmi vine să ţin puţin mujdei sub limbă. Ca să nu mai spun că, lovindu-mă involuntar de unii compatrioţi lombrosieni de pe stradă, strig, frecvent, oripilat, cu gesturi de primadonă afectată: „Drakul! Drakul!“.  

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.