"Mîini curate" în România?

Am citit pe site-ul Presseurop (care publică, în zece limbi, inclusiv română, tot ce e semnificativ în presa europeană) o analiză foarte interesantă despre relaţia dintre politică, justiţie şi corupţie în Cehia. Ştiu, o asemenea temă nu interesează pe mai nimeni în România, unde majoritatea publicului crede că lumea începe şi se sfîrşeşte cu Băsescu, Ponta şi Antonescu. De cînd a căzut comunismul, problemele din fostele „ţări vecine şi prietene“ nu ne mai interesează, deşi pot fi relevante pentru ce ni s-a întîmplat în tranziţie. Sau – dacă ne facem că ne interesează – le reducem la cîteva stereotipii: „ştim“ că ţările Europei Centrale au avansat mai repede decît noi, că în Cehia a existat Havel („de ce n-am avut şi noi un Havel?“...), că în Polonia nu se simte criza ori că – mai nou – Ungaria are probleme cu democraţia, ca şi noi. Cam atît. Problemele asemănătoare – care au nevoie de soluţii asemănătoare – sînt cu totul neglijate. Încerc, totuşi, să „pun accentul pe ceea ce ne leagă“ (cum ne cita adesea Radu Cosaşu în şedinţele de redacţie).

Articolul (publicat iniţial în cotidianul Hospodáˇrské Noviny) se numeşte „Pe cînd o «Operaţiune Mîini curate»?“ şi este semnat de Maxmilián Strmiska, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Masaryk din Brno. Ideea centrală este că, dacă în Republica Cehă clasa politică nu va reuşi să se reformeze din interior, este posibil să apară un caz precum acela care a zguduit Italia la începutul anilor ’90: „Numărul din ce în ce mai mare de cazuri de clientelism dovedeşte că corupţia, deturnările de fonduri şi conflictele de interese nu sînt fenomene accidentale, ci mai degrabă incredibil de larg răspîndite şi structural înrădăcinate în ţară“. Cehia a avut parte de o suspendare a plăţilor din fonduri europene în februarie, din cauza fraudelor. Abia în august s-au reluat plăţile, dar între timp a avut loc arestarea unui fost guvernator regional (acuzat că ar fi luat mită pentru distribuirea preferenţială a banilor europeni), iar procuratura a declanşat mai multe anchete. Maxmilián Strmiska analizează Operaţiunea „Mîini curate“ din Italia şi e de părere că, atunci, „nu era vorba de orice fel de corupţie. Ci de o corupţie protejată, acoperită politic şi binecuvîntată de «pilonii democraţiei» (dar s-ar putea la fel de bine folosi expresia «pilonii unei oligarhii demagogice»), adică de principalele partide politice“. În demontarea întregului mecanism, justiţia a avut un rol-cheie – s-a vorbit chiar de o „Revoluţie a judecătorilor“. Investigaţiile jurnaliştilor şi reacţia favorabilă a opiniei publice au contat şi ele foarte mult. Dar – crede politologul ceh – justiţia italiană nu ar fi reuşit în cruciada ei anticorupţie „fără a avea aliaţi de încredere în poziţii suficient de puternice în structurile puterilor legislative şi executive“. Subiectul e, pînă la urmă, politic şi are nevoie de soluţii politice: „«Revoluţia judecătorilor» nu a putut oferi astfel de soluţii. Doar o «Revoluţie a oamenilor politici» are această putere, dar cu responsabili capabili de viziune pe termen lung, care se sinchisesc mai degrabă de interesul public decît să se integreze cît mai repede posibil într-o coaliţie neoficială de privilegiaţi“.

Eram în Italia în anii cînd, în urma Operaţiunii „Mîini curate“, vechiul sistem de partide politice s-a prăbuşit. Am urmărit cu atenţie cazul, am şi scris la vremea aceea în Dilema despre transformările politice survenite (inclusiv „naşterea“ lui Berlusconi ca om politic). Profesorul Maxmilián Strmiska pune accentele unde trebuie în legătură cu cazul italian. Iar asemănările (surprinzătoare, nu?) cu situaţia din România mi se par limpezi. Şi la noi este vorba de un sistem politic clientelar, care încurajează/tolerează corupţia; şi la noi, interesele economice şi vînătoarea de contracte preferenţiale pe bani publici (fie ei proveniţi de la statul român, fie de la UE) sînt transpartinice; şi la noi, corupţia a ajuns la stadiul de „sistem“, nu mai e vorba doar de „cazuri izolate“ care pot fi puse pe seama „naturii umane“, a unor indivizi fără prinţipuri şi fără morală, bla-bla. Dar, dacă în Italia anilor ’90 investigaţiile jurnaliştilor au contribuit la dezvăluirea sistemului, la noi, astăzi, ele sînt mult mai palide. Şi – mai ales – lipseşte reacţia activă a opiniei publice. În Italia acelor ani au fost manifestaţii de stradă cu sute de mii de participanţi care protestau împotriva corupţiei. Magistraţii care conduceau ancheta „Mîini curate“ au fost susţinuţi de sindicate, de organizaţii civice, de opinia publică în general, dar şi de preşedintele Republicii de atunci, Oscar Luigi Scalfaro, care a solicitat o intervenţie directă la toate televiziunile italiene (întrerupînd transmisia unui meci din Cupa UEFA), tocmai pentru a se pronunţa, ferm, în favoarea legalităţii şi pentru a demasca încercarea unor politicieni de a bloca anchetele. La noi, manifestaţiile de stradă sînt lăsate pe seama colonelului Dogaru. Chiar dacă – în sondaje, pe Facebook, pe bloguri, pe forumurile ziarelor sau în taclalele la o bere – opinia publică se pronunţă împotriva corupţiei, în bună parte curentele de opinie sînt generate la televizor şi uşor de „întors“: a se vedea felul în care anchetele procurorilor despre fraudele de la referendum au fost masiv prezentate drept „anchete staliniste“ îndreptate „împotriva oamenilor simpli“.

Dincolo de diferenţe, asemănarea majoră constă în „uzura“ politică şi morală a partidelor politice. Încercările de a fonda mişcări politice noi, curate, „altfel“ riscă să eşueze în jocurile bizantine ale politicii dîmboviţene: s-ar putea ca aceste noi mişcări să fie înghiţite (sub eticheta „alianţei de centru-dreapta“) de PDL & co. La stînga, considerîndu-se pe cai mari pentru că (încă) are cifre semnificative în sondaje, USL nu pare să vădească vreun chef de minimală reformă. Aşa încît, şi la noi, ar putea izbucni un scandal asemănător cu cel din Italia, care să ducă la prăbuşirea întregului sistem de partide. Aşa cum, după părerea lui Maxmilián Strmiska, s-ar putea întîmpla şi în Cehia. Diferenţa majoră faţă de Italia anilor ’90 este că procurorii şi regulile statului de drept au acum un aliat puternic reprezentat de instituţiile europene. Deocamdată, tot pe ele trebuie să ne bazăm.