Corectitudinea politică informativă
În urmă cu puţin timp, am fost invitat, la Academie, la o dezbatere pe tema „corectitudinii politice“. Printre vorbitori s-au aflat cîteva personalităţi culturale şi ştiinţifice de mare prestigiu. M-am dus atunci, reţin, cu puţină teamă în suflet. Mă întrebam dacă merita să adopt postura „avocatului diavolului“ şi să apăr faimoasa political correctness (cum am mai făcut-o, de altfel, şi cu alte ocazii, în presă, nu spre binele meu, desigur!) sau să mă încadrez, cuminte, în tendinţa generală, a criticii neconcesive. Cei dintre dumneavoastră mai puţin familiarizaţi cu acest – cum să-l numesc – „fenomen“ ce face ravagii în lumea apuseană – şi, cu precădere, în universităţi – nu trebuie să fie derutaţi de aparenta mea „inconsecvenţă“. Da, paradoxal (admit), corectitudinea politică se poate susţine şi repudia, în acelaşi timp, cu argumente convingătoare în ambele situaţii.
Deşi bănuiam că atitudinea de ansamblu va fi una de respingere (cum se întîmplă destul de des în mediile intelectuale, cînd se ridică problema „corectitudinii“) şi, ca atare, îmi dădea ghes ideea unei „apărări din oficiu“, s-a dovedit repede că precauţiile mele inaugurale nu-şi avuseseră rostul. Toţi participanţii trăiau cu dilema opţiunii, aşa-zicînd, oscilînd între imaginile (complementare, antinomic-filozofice, „dialectice“?) oferite de corectitudinea politică. Erau conotaţii ale noţiunii care nu puteau fi decît acceptate (ca elemente necesare în construcţia societăţii deschise) şi altele ce se cereau desfiinţate (ca elemente, paradoxal – repet –, distructive în construcţia unei societăţi deschise). Probabil că, exact din cauza acestui tip de reacţie contradictorie, polemica din jurul conceptului continuă (şi în spaţiul vestic), evitîndu-se stabilirea unui verdict clar.
Rămîne evident pentru oricine faptul că norma comportamentală reprezintă o necesitate a civilizaţiei moderne. Ieşirea din ea devine o premisă a haosului şi anarhiei, un debut al „nebuniei sociale“, aşa cum bine s-a spus. Iar pentru noi, să recunoaştem, un astfel de decor nu este ceva cu totul neobişnuit. Aşezîndu-te în normă, situîndu-te în spaţiul ei de iradiere simbolică, respectîndu-i rigorile şi păstrîndu-i nealterat ethos-ul, nu faci decît să sprijini sistemul liberal (sistemul vocilor multiple) şi să participi la articularea idealului democratic, ce frămîntă omenirea de cîteva sute bune de ani. Acest lucru înseamnă, în ultimă instanţă, să fii „corect politic“ şi, pe un asemenea palier „noţional“, nimeni nu are, în principiu, nimic de obiectat. Controversa se naşte în alt plan: cel al „evoluţiei“ (istorice) şi, respectiv, „involuţiei“ (metodologice) a conceptului.
Din punctul de vedere al „evoluţiei“ sale, situaţia corectitudinii politice pare, într-adevăr, destul de complicată. Termenul propriu-zis a fost folosit, pentru prima oară, în 1916, de către ministrul englez al Informaţiilor, Arnold Bennet. Cu el, respectivul om de stat dorea să descrie, în contextul restricţiilor impuse de război, „folosirea limbajului adaptat contextului politic“ (autocenzură de contraspionaj). Ulterior, marxiştii au pus mare preţ pe concept. Mai întîi, în cadrul „săptămînii de lucru marxiste“, iniţiate, în anii ’20, la Frankfurt, de către Felix Weil, personaje precum Lukacs şi Gramsci vorbeau despre corectitudinea politică drept temelie „a unei societăţi deschise, polifonice“, iar, apoi, un urmaş al Şcolii de la Frankfurt, descins în America, Max Horkheimer, interpreta noţiunea ca pe o „variantă de ajustare a gîndirii la politica non-discriminatorie“.
În sfîrşit, nefericita formulare atinge apogeul aventurii sale marxiste mai tîrziu, în Cărticia roşie a lui Mao Zedong, unde se solicitau, pe faţă, restricţii de limbaj şi de comportament la cetăţenii republicii comuniste, „pentru evitarea oricărei suspiciuni de deviere de la politica partidului“. Cu alte cuvinte, pentru bolşevici, simpla sugestie (verbală ori gestică) de gîndire autonomă (nici nu îndrăznesc să zic „de filozofie independentă“) trebuie „corectată politic“, adaptată adică la linia înregimentării colective. Pesemne că, în această perioadă, noţiunea s-a compromis (terminologic vorbind) definitiv. Stîngiştii postmoderni au preluat-o mecanic în spaţiul occidental şi, în ciuda faptului că, adesea, solicitările lor erau, cum am văzut, legitime, ei nu au reuşit să stîrnească decît revoltă sau, în cazurile mai fericite, ilaritate.
Menţionînd „ilaritatea“, ajungem, în fond, la al doilea argument de inadecvare a corectitudinii politice la lumea în care trăim. Întrucît adepţii noţiunii s-au legat mereu de limbaj (considerat „discriminator“) şi au propus, entuziast, diverse eufemisme-substitut, cele mai mari derapaje ale fenomenului se constată în zona lingvistică. Sîntem astăzi martorii unor „propuneri“ lexicale (venite dinspre noua stîngă) ce i-ar face pe bătrînii noştri „purişti“ să roşească... din lipsă de imaginaţie. De la clasicele (de acum) „handicapat“ ca „persoană cu abilităţi diferite“, „gras“ ca „persoană cu dimensiuni“ (cînd nu chiar „persoană cu probleme de orizontalitate“) şi „pitic“ ca „persoană cu probleme de verticalitate“, s-a ajuns, recent, la aberaţii de discurs care riscă, odată adoptate în limbă, să ne transforme în mutanţi postindustriali.
„Dicţionare“ de corectitudine politică, din ultimul deceniu, propun expresii/cuvinte ca „funcţionar al controlului canin“ (pentru „hingher“), „ofiţer sanitar“ (pentru „gunoier“), „arhitect de peisaj“ (pentru „grădinar“), „exterminator operativ al rozătoarelor“/„inginer exterminator“ (pentru „muncitor la deratizare“), „consultant mortuar“/„mortician“/„agent funerar“ (pentru „cioclu“), „director executiv domestic“ (pentru „casnică“), „consultant educaţional“ (pentru „librar“), „activ metabolic pentru un interval determinat de timp“ (pentru, credeţi-mă ori ba, adjectivul „viu“), „privat de viaţă“/„incompatibil cu viaţa“ (pentru „mort“ – aici, dacă aţi observat, doctorii noştri, în special din medicina de urgenţă, s-au adaptat rapid), „diferit“ (pentru „homosexual“) sau, culmea demenţei, „contracepţie post-concepţională“ (pentru... „avort“).
În concluzie, să fie oare corectitudinea politică pervertirea naturii prin societate, adică o corupere a lucrului, în intenţie, bun, prin proasta lui folosire? Rămîne să decidă generaţiile viitoare. Noi, pare-se, am obosit.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
