Poporul? O vorbă de dînşii inventată...

Mă stupefiază uşurinţa cu care politicienii noştri rostesc cuvîntul „popor“. Sigur, omul politic – mai ales cel plasat fatalmente în paradigma caragialiană, aşa cum e omul politic român – nu este deloc prudent din punct de vedere verbal. El este capabil să rostească enormităţi cu naturaleţea cu care dumneata, cititorule, bei un pahar cu apă. El este capabil să rostogolească în avalanşe himalayene cuvinte imense cu firescul cu care dumneata, cititorule, te urci în tramvai. Ştiu prea bine toate aceste lucruri, aşa că stupefacţia mea nu vine de la folosirea abundentă a vocabulei, ci de la contextul în care ea este, cel mai adesea, pusă. De cele mai multe ori, omul politic vorbeşte despre popor fiind sigur că ştie bine cum este şi ce vrea acesta. De fapt, omul politic ne anunţă ce vrea poporul. E portavocea lui. Auzi, mai mereu, gureşi politici spunînd că poporul vrea cutare sau, dimpotrivă, poporul nu vrea cutare, că poporul crede sau nu crede, că face ceva sau nu va face în nici un caz altceva, poporul zice că, poporul ne cere să, poporul nu acceptă, poporul aşteaptă să şi tot aşa. E uimitor pentru mine, aşa cum spuneam, uimitor pînă la stupefacţie, cît de buni cunoscători ai poporului sînt mai toţi colegii mei din politică. Nu ştiu dacă e bine sau nu, dar eu folosesc acest cuvînt cu mare grijă, rar de tot şi de fiecare dată cu un sentiment de incertitudine, fiind gata să admit că greşesc dacă preopinentul meu m-ar contrazice ferm.

Să luăm, de pildă, cazul referendumului recent încheiat. Vasăzică, un referendum care a plecat de la convingerea fermă a unor oameni politici că problema cea mai importantă a naţiunii este Traian Băsescu nu a reuşit să aducă la urne jumătate dintre cei înscrişi pe listele electorale. Precizăm că referendumul a fost organizat de iniţiatori: ei au stabilit cum se votează, cîţi români sînt pe liste, unde se votează, programul secţiilor de votare, ei au adus oameni la vot, ei au gestionat secţiile de votare şi toate celelalte. Rezultatul acestui referendum este comentat în fel şi chip, dar ceea ce mă irită de-a dreptul este că nimeni nu vrea să înţeleagă ce a spus poporul în ansamblul său, deşi toţi sînt siguri că ştiu.

Pe liste, sînt înscrise 18.292.464 de persoane. Au votat 8.459.053. Deducem, simplu, că nu au venit la vot 9.833.411. Aşadar, ştim bine ce au avut de spus 8.459.053 de români despre demiterea lui Traian Băsescu: 7.403.836 au spus că sînt în favoarea demiterii, iar 943.375 au spus că sînt împotriva demiterii. Dar, totuşi, nu se întreabă nimeni de ce au tăcut 9.833.411 români? Să spui că poporul a vrut să fie demis Traian Băsescu cînd mai bine de jumătate dintre electori au tăcut la întrebarea ţipată patetic, răstit şi alarmist de majoritatea parlamentară, de guvern şi de cele mai importante structuri mediatice mi se pare mai mult decît o crimă, mi se pare o greşeală. Sigur că 7,4 milioane de oameni înseamnă foarte mult, ştiu şi teoria după care contează cei care se exprimă, nu cei care tac (cu care pot fi de acord în cazul alegerilor parlamentare sau locale, dar nu în cazul referendumului – faptul că nimeni nu a explicat diferenţa enormă dintre alegeri şi referendum şi, mai mult, faptul că în multe discursuri şi comentarii alegerile şi rezultatele lor au fost amestecate cu referendumul şi rezultatele sale denotă pură ignoranţă şi nimic mai mult, dar nu ne putem ghida după ignoranţi la nesfîrşit). Totuşi, cel mai consistent grup de români a tăcut la întrebarea pe care o vastă majoritate a politicienilor o consideră fundamentală, unica reală, cea de la care atîrnă, ca să zic aşa, viitorul şi prezentul, poate chiar şi trecutul ţărişoarei. De ce au tăcut? Iată, după opinia mea, cea mai interesantă speculaţie de făcut în privinţa acestui referendum. Dar, vai!, a cîta oară văd că gustul meu nu se armonizează cu gustul armatelor de făcători de talk-shows de pe la canalele României? Armatei de uslaşi de pe toate posturile i s-a părut că ajută mai mult cauzei dacă vorbeşte obsesiv despre cei 7,4 milioane şi îşi ascunde pe cei 9,8 milioane. Greşesc, pentru că, dacă USL nu înţelege bine de ce au tăcut 9,8 milioane la întrebarea pe care ei o consideră crucială pentru România, nu vor avea cum să îşi îndeplinească obiectivul politic niciodată. În cazul celor 9,8 milioane de români care au refuzat să vină la vot, sînt convins că se pot distinge mai multe categorii. Sînt, desigur, cei complet dezinteresaţi de politică, cei care nu au pus vreodată piciorul într-o secţie de votare şi e foarte puţin probabil că o vor face vreodată. Sînt şi cei care nu au venit pentru că au fost convinşi de campania PDL să nu vină. Sigur, cei mai mulţi dintre susţinătorii lui Băsescu – oricîţi erau – nu au venit la vot. Sînt şi unii care nu au venit pentru că modul în care USL a acţionat politic şi guvernamental începînd cu 3 iulie le-a inspirat neîncredere. Mai sînt şi cei care voiau să-l dea jos pe Băsescu, dar nu aşa, ci cu o procedură în care ei să creadă. Ştiu şi oameni care i se opuneau lui Băsescu, dar a fost mai tare dorinţa de a-i împiedica pe uselişti să-şi ducă la bun sfîrşit acest plan şi atunci nu au mers nici ei la vot. În fine, cei 9,8 milioane sînt cei mai mulţi şi cei mai interesanţi, ca tipologie şi motivaţie. Un grup complex, eterogen, sofisticat şi, mai ales, majoritar. Un popor în sine. Cine poate ştii ce vrea acest popor? Sigur, senatorii Ghişe şi Şova ştiu – ei sînt experţi în popor. Dar noi, ceilalţi, ştim? 

P.S. Am folosit datele oficiale, de la BEC. Speculaţiile apărute după momentul votului, cum că, de fapt, nu mai sînt chiar 18.292.464 de persoane cu drept de vot în România pot face obiectul unui alt comentariu, eventual împreună cu speculaţiile că nu au venit la vot chiar 8.459.053 de persoane, ci mai puţin – după unele surse cu mult mai puţin.