Sport şi urbanism într-un cartier muncitoresc
Ecourile participării româneşti la Jocurile Olimpice de la Londra vor mai dăinui multă vreme. Tehnicieni şi comentatori de specialitate vor avea de aici înainte timpul de a găsi răspuns la întrebarea dacă recolta de medalii, mai modestă decît în alte dăţi, reprezintă un eşec sau, din contră, un succes, în condiţiile lipsei politicilor sportive în ultimii ani. Într-adevăr, tot mai puţini copii se îndreaptă spre sport, în timp ce tot mai multe baze sportive au căzut pradă furiei imobiliare sau pur şi simplu s-au degradat iremediabil. Discuţia va continua, mai ales că preşedintele Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, Octavian Morariu, a şi lansat un semnal de alarmă, cerînd aplicarea rapidă a unor noi politici pentru dezvoltarea sportului.
De oarecare vreme însă, autorităţile locale se implică, într-un anumit fel, în fenomenul sportiv. Ba chiar îşi fac titlu de glorie din noile arene pe care le finanţează, adeseori cu o generozitate ce naşte suspiciuni. La Bucureşti, la Cluj, la Ploieşti şi – de mai mult timp – la Piatra Neamţ, au apărut arene sportive noi, atractive pentru public. Iar promisiuni apar şi din alte părţi – primarii îşi dau seama, probabil, că asemenea investiţii vor contribui la realegerea lor, peste patru ani. Bani să fie, numai, la buget! Dincolo de aspectele de ordin financiar, care trebuie oricum lămurite, arenele intră în viaţa comunităţilor, prin evenimentele sportive sau concertele pe care le găzduiesc. Şi, lucru important, aduc un plus de valoare zonelor în care sînt construite. De altfel, modelul nu este nou. Polonia şi Ucraina au de cîştigat pe termen lung din investiţiile în infrastructura sportivă – şi nu numai – pentru ultimul Campionat European de Fotbal, iar stadionul şi satul olimpic de la Londra au fost anume construite într-unul dintre cartierele defavorizate ale capitalei britanice, tocmai pentru a ridica acea zonă din punct de vedere urbanistic.
Un asemenea proiect ar putea fi imaginat, la o scară mai redusă, şi în capitala României, în jurul celei mai vechi arene încă funcţionale din Bucureşti şi chiar din România, cel puţin la nivelui fotbalului din primele două ligi.
Stadionul Giuleşti a fost inaugurat la 10 iunie 1939, printr-o manifestare fastuoasă, în prezenţa regelui Carol al II-lea, a moştenitorului Tronului, Mihai şi a prinţului Paul al Greciei. Deşi arena era gata încă din 1938, s-a aşteptat un an pentru inaugurarea oficială, ocazionată de Jocurile Internaţionale Feroviare, găzduite de Bucureşti. Nu întîmplător: în 1939 se împlineau 70 de ani de la inaugurarea primei linii feroviare din România, Bucureşti-Giurgiu.
Proiectul stadionului feroviar se încadra în viziunea corporatistă a lui Carol al II-lea, în care clasa muncitoare juca un rol important – în mod sigur, şi pentru a o feri de influenţele bolşevice. Cu şase ani în urmă, cartierul care găzduia acum impresionanta festivitate – cu ceremonial militar, tineri în costume naţionale şi alte elemente de recuzită – era zguduit de mişcarea de protest a muncitorilor ceferişti. Şi este imposibil să nu facem o legătură între cele două evenimente. Investiţia în infrastructura sportivă şi culturală – clădirea Teatrului Giuleşti, din vecinătate, avea să fie ridicată după planurile arhitectului Horia Creangă – era un răspuns politic la acele evenimente. Un fel de soft power avant la lettre. Construcţia stadionului fusese programată să înceapă chiar în 1934, la doar un an de la grevele ceferiştilor, dar întîrzierea cu care s-au obţinut avizele urbanistice a făcut ca lucrările să debuteze de-abia în 1936, sub coordonarea arhitectului Gheorghe Dumitrescu. Planul era o copie la o scară ceva mai mică a stadionului Highbury din Londra, aparţinînd clubului Arsenal.
Cum stăm astăzi? Odată cu instaurarea comunismului, arena Giuleşti a fost – cum altfel? – naţionalizată. Stadionul aparţinea, de fapt, Asociaţiei Cultural-Sportive CFR, înfiinţată în iunie 1923 de către muncitorii feroviari „în localul Şcoalei din Calea Griviţei“, după cum se specifica în actul constitutiv, scris cu cerneală violet, cerneala CFR-ului. Atunci s-au pus, de fapt, bazele Clubului Sportiv CFR, devenit ulterior Rapid. Efectele naţionalizării durează pînă azi, arena aflîndu-se în continuare în proprietatea Ministerului Transporturilor. Soarta complexului sportiv, astăzi într-o stare avansată de uzură fizică şi morală, pare să fi intrat într-o fundătură. Firesc, Ministerul nu poate investi într-un mare proiect de modernizare, priorităţile lui fiind altele. Dar nici nu întreprinde ceva pentru a înapoia complexul, comunităţii, şi a atrage capitalul privat.
Un proiect pentru refacerea unui complex cultural-sportiv, cu stadionul şi teatrul, cărora li s-ar putea adăuga cîteva dotări moderne, ar fi un cîştig urbanistic important. În orice caz, mai important decît ridicarea unor impersonale blocuri din oţel şi sticlă, după ce, sub acţiunea nemiloasă a timpului, stadionul şi teatrul de pe Calea Giuleşti vor fi, inevitabil, demolate.
Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la The Money Channel.
