Poetic trece ursul
După ce am fost deconspirat ca agent dublu, deopotrivă cripto-usl-ist şi intelectual băsescian ipocrit, am spus piua la Dilema şi am cerut azil politic în pădurile patriei. Ajunsesem (pentru a cîta oară?) la vorba lui Kundera: la vie est ailleurs, viaţa e puţintel în altă parte. Aşa că am pornit să (mi-)o caut...
Şi cum importantă e doar căutarea, am plecat spre Parîng şi am ajuns în Secuime (parcă nicăieri nu se mănîncă mai bine!), am trecut printre ruinele unor vechi staţiuni balneare, dar am luat şi o cafea pe esplanada superbului cazinou din Slănic Moldova, renovat şi strălucind mîndru în soare, m-am oprit din cinci în cinci minute în faţa unor case de ţară fermecătoare de pe valea Uzului, bine întreţinute sau frumos renovate, am petrecut cîteva ore în parcul superbului palat Ghika de lîngă Comăneşti, bine semnalat acum, dar la fel de părăsit, am trecut pe lîngă cartiere întregi de vile făloase de parveniţi cu pretenţii şi m-am oprit, visător, în faţa unor colţuri de rai, retrase de la drumul mare, unde mirosea a acasă de ţi se umezeau ochii, am trecut, Dumnezeu ştie cum, prin Merghindeal şi Mărişel, rămase fidele tihnei ardeleneşti din denumirea lor, am tras pe la nişte pensiuni răsărite pe unde nu te aşteptai şi unde am fost omenit de parcă aceşti oameni nu m-ar fi aşteptat de cînd se ştiau ei decît pe mine, am ajuns şi prin orăşele de provincie unde nişte edili locali ciudaţi făceau mai multă cultură într-o săptămînă decît unele dintre marile oraşe în cîteva luni, am nimerit din greşeală şi într-o vilă în cel mai curat stil Ludovic al XVII-lea (ca să spun aşa...), unde amenajările interioare de un kitsch aristocratic fastuos erau menite să-i întîmpine pe baronii locului cu minunatele lor fetiţe zburătoare, şi nu pe mine, şi am sfîrşit prin a mă aciua la coada unui lac de munte dincolo de care se mai aventura doar un drum forestier părăsit. Nu existau nici semnal de mobil, nici antene de televizor, doar un cioban falnic pe ATV şi un fel de falanster de pensionari, oameni activi la viaţa lor, care îşi construiseră împreună cîteva căsuţe de lemn, gospodărindu-se în devălmăşie cu ce aveau la îndemînă şi bucurîndu-se de viaţă într-un mod la care cred că Adam şi Eva mai visează încă şi astăzi. Locuri şi locuri, oameni şi oameni, locuri pe care le sfinţeşte – sau, dimpotrivă, le spurcă – omul. Oameni care au puterea şi un soi de autonomie locală mai mare decît pot visa toţi secuii la un loc şi care, uneori, sfinţesc locul peste care stăpînesc. Oameni pe care puterea nu-i ajută în nici un fel, dar care nici nu se luptă cu puterea, ci îşi văd de treaba lor şi îşi trăiesc viaţa în ciuda a tot şi toate. Total general, mult mai multă viaţă decît ţi-ai putea imagina stînd în Bucureşti şi ascultînd ştirile cum trec...
La un moment dat, m-a dus gîndul, pe căi mai degrabă biografice decît bibliografice, la vremurile comunismului, cînd şi eu am practicat, precum un soi de Monsieur Jourdain, ceea ce aveam să aflu mai tîrziu că se cheamă „rezistenţa prin cultură“, adăpostindu-mă adică de ploaia de afară într-un acasă naiv şi hedonist al lucrului bine făcut – atît şi cum putea el fi de bine făcut. Am avut – şi mai am – reţineri faţă de acest termen, nu pentru că aş nega sau aş bagateliza în vreun fel această „rezistenţă“, ci în primul rînd deoarece termenul ca atare mi se pare că păcătuieşte printr-un fel de monopol ţîfnos, rezervînd această insularitate umană doar unei categorii de aleşi. Or, atunci ca şi acum, dincolo de natura (profund) diferită a contextelor depresive, oameni de toate categoriile şi toate speţele (nu mulţi, ce-i drept) şi-au văzut – şi îşi văd – de treaba lor, ieşind pe cît posibil de sub vremi, fideli unei religii a lucrului bine făcut – indiferent dacă acesta se cheamă cultură sau agricultură – şi unei bucurii a vieţii pur şi simplu umane – indiferent dacă aceasta era una modestă sau avea ştaif axiologic. Este trist, ce-i drept, să recurgi şi acum la o astfel de strategie existenţială, dar este totuşi bine că, orice am spune, posibilităţile actuale sînt incomparabil mai mari.
Cu aceste gînduri pro-active, cum se spune în noul limbaj de lemn, m-am întors la „civilizaţie“ şi am luat-o înapoi spre căsuţa mea de la Buşteni. Cînd am ajuns, pe înserat, am găsit ursul în curte. Sărise graţios (presupun) gardul jos de lemn (i-am găsit a doua zi dimineaţă urmele de gheare) şi îşi vedea nestingherit de drum spre grădina vecinului. Nici n-a tresărit cînd m-a văzut agitîndu-mă şi făcînd tărăboi ca să-l alung, confirmînd astfel întru totul proverbul care circulă pe seama sa. Poetic trece ursul! – mi-a trecut mie prin minte (heideggerienii ştiu de ce).
A doua zi m-am hotărît să-i urmez exemplul şi m-am întors în Capitală.
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
