România: monstrul de după draperia firescului
Orizontul pare luminos. După vreo două ore şi jumătate de codeli, Parlamentul – mai bine zis, grupul USL – a acceptat să asculte în plen citirea hotărîrii Curţii Constituţionale privind rezultatele referendumului din 29 iulie, ultimul pas procedural înainte de publicarea actului în Monitorul Oficial şi revenirea în funcţie a preşedintelui suspendat. Acesta a revenit la lucru marţi dimineaţa, fără declaraţii pompoase, însoţit doar de zgomotul sirenelor maşinilor de poliţie. Lucrurile par aduse în matca lor firească, în măsura în care debarcarea preşedintelui republicii prin proceduri excepţionale (fie ele cuprinse în litera Constituţiei) reprezintă, totuşi, un moment de ieşire din sfera de normalitate.
Poate că acest lucru să-i fi îngrijorat în cea mai mare măsură pe partenerii europeni, într-o perioadă a măsurilor economice costisitoare social, a indignării publice. Dacă procedura ar fi reuşit, sub presiunea unei opinii publice profund nemulţumite, atunci ce s-ar fi putut întîmpla în Grecia sau în Spania, unde încrederea în premierul Rajoy s-a prăbuşit? Ce s-ar fi putut întîmpla în Italia sau în alte state membre zguduite de criză?
Mulţi politicieni europeni au afirmat în ultimele săptămîni că situaţia din România ar fi mai gravă decît cea din Ungaria. A compara însă România cu Ungaria este, în bună măsură, o exagerare. În România nu a fost atacată libertatea presei, precum în Ungaria. Ba chiar, la un moment dat, preşedintele şi PDL au fost mai aproape de aceasta, atunci cînd presa a fost văzută ca ameninţare în proiectul Strategiei Naţionale de Apărare.
În România, fondurile private de pensii nu au fost naţionalizate, precum în Ungaria. Nici independenţa Băncii Naţionale nu a fost afectată, nici independenţa justiţiei. Poate, cine ştie, lucrurile ar fi putut merge în această direcţie, avînd în vedere anumite declaraţii înfierbîntate ale unor exponenţi ai USL – e doar o supoziţie –, dar măcar în România nu s-a produs ireparabilul, prin adoptarea unei Constituţii cu parfum de secol XIX, precum în Ungaria.
Se pare însă că precedentul unei debarcări prin metode excepţionale a unui lider european a produs la Bruxelles şi Berlin îngrijorări mai mari decît evoluţiile din Ungaria. Contagiunea trebuie că a fost considerată mai periculoasă în acest caz decît extravaganţele naţionaliste de la Budapesta. Pieţele pot debarca lideri, uneori chiar şi zîmbetele pe care şi le aruncă, în faţa jurnaliştilor, liderii german şi francez, cum s-a întîmplat în cazul Berlusconi. Procedurile politice excepţionale, nu.
Liderii USL ar trebui să mediteze la aceasta: nu orice mişcare cu aparenţă de legalitate poate fi permisă; ecuaţia europeană, în care România este cuprinsă, se dovedeşte cu mult mai complicată. Nici o decizie internă nu mai poate fi imaginată altfel decît în context european şi fără o minimă consultare a partenerilor. Sau fără ca aceştia să fie măcar preveniţi.
Liderii PDL şi preşedintele Băsescu ar trebui să se gîndească, la rîndul lor, că sprijinul puternic primit de la Bruxelles şi Berlin s-a bazat în bună parte pe un calcul de realpolitik. Mîine, calculul se va putea schimba, cu atît mai mult cu cît fermitatea (sau, ar spune unii, brutalitatea) cu care preşedintele Comisiei Europene a intervenit în lupta politică din România a dat de gîndit în alte state membre – din nou, teoria precedentului periculos.
Monştrii se ascund după draperia firescului. Legalitatea a fost instaurată la Bucureşti, dar o problemă nouă se arată. Demiterea preşedintelui a fost sprijinită de peste 7 milioane de oameni, adică majoritatea covîrşitoare a electoratului tradiţional activ (aproximativ 10-11 milioane, aşa cum o arată consultările electorale din ultimul deceniu şi jumătate). Pentru aceşti oameni, doar „intervenţia externă“ a făcut ca preşedintele Băsescu, văzut drept principal responsabil pentru situaţia dificilă pe care o traversează România, să fie reinstalat în post.
Iar aceasta poate resuscita multe sensibilităţi, cu precădere în rîndul generaţiilor de o anumită vîrstă, care îşi mai amintesc ce a însemnat anul 1968 în lagărul socialist, cu aplicarea doctrinei brejneviste a „suveranităţii limitate“. Şi tocmai aceşti oameni au fost loviţi în cel mai înalt grad de măsurile de austeritate, trăind cu impresia că au fost puşi, în mod nedrept, să plătească factura crizei. Liderii USL – preşedintele interimar Crin Antonescu în special – au avut grijă să răsucească cuţitul în rană, atacînd public ba Bruxelles-ul, ba Berlinul, ba chiar Washington-ul. Izolaţionismul şi euroscepticismul rămîn teme numai bune pentru demagogi, pentru multă vreme de aici înainte.
Dincolo de asta, rămîne o criză în relaţia cu Europa, care trebuie gestionată – România are totuşi nevoie de un proiect european solid şi de o întărire a poziţiei sale la masa celor 27. Nu putem realiza nimic plîngîndu-ne că „sîntem o colonie“. Nu numai că nu este adevărat iar statutul nostru este egal cu capacitatea României de a juca în competiţia europeană. Este, în primul rînd, păgubos.
Ce va domina în relaţia României cu Europa? Frustrarea? Stîngăciile? Demagogia? Confiscarea în mîinile unui singur lider? Sau, dimpotrivă, deschiderea problematicii europene către societate, în urmărirea unui set comun de interese? Este o întrebare grea pentru liderii de la Bucureşti.
Desigur, rămîne criza coabitării, iar aici nu este vorba numai despre coabitarea între politicieni. Coabitarea preşedintelui cu milioanele de oameni care au votat împotriva sa este, de fapt, cea mai importantă.
Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la The Money Channel.
