EDITORIALE ȘI OPINII

Edira şi Edgar au dispărut! Exact ca Elodia au dispărut. Ei erau parte a unei Europe mai integrate, mai morale, mai sincrone cu vremurile astea capitaliste şi globale, în care pieţele financiare nu mai au răbdare să se ţină după guverne şi îşi fac de cap, urmărind profitul. Lacome, pieţele astea.

O întrebare l-a chinuit rău pe românul TV în ultima săptămînă: are dl Diaconescu banii pentru Oltchim? O întrebare, evident, prost pusă. Nu ştim nici azi ce (sau cît) se afla în legendarii şapte saci, luaţi cu tam-tam de la bancă de către haiducul poporului, cam pe la chindie.

Există, deja, consistente studii despre legătura dintre mersul economiei şi fericirea personală, ca să putem trage o concluzie: creşterea economică nu duce neapărat la creşterea fericirii, dar căderea economică chiar duce la nefericire.

Sînt ispitit să spun că Bucureştiul este triplu. Ca o consecinţă a vîrstelor prin care a trecut, oraşul, chiar dacă n-are inele care să-l divizeze, se împarte în trei mari zone. Ultima este cea care s-a dezvoltat cu repeziciune în ultimii douăzeci de ani. E firesc să fie aşa: periferia se întinde, creşte, va deveni poate autonomă.

Masa rotundă despre „ştiinţele sociale şi finanţatorii lor“, organizată de Corina Iosif la Conferinţa anuală a Societăţii de Antropologie, a pus în scenă o problemă care ar fi trebuit să aibă şi la noi sute de dezbateri şi zeci de volume bine documentate în spate.

Într-un puseu de preocupare gospodărească, mi-am achiziţionat, zilele trecute, o maşină de înşurubat/deşurubat electrică, numită, oficial, „şurubelniţă cu acumulatori BAS 48“. Un instrument de concepţie nemţească, foarte util, nimic de zis.

Mai ţineţi minte cum se pleca în străinătate înainte de Revoluţie? Cînd te înscriai la o excursie, trebuia să obţii nişte aprobări de la director şi secretarul de partid, se făceau verificări şi la securitate etc. Înainte de plecare, primeai paşaportul, pe care nu aveai dreptul să-l ţii acasă.

În nr. 373 din 13 aprilie 2011 al Dilemei vechi, am publicat un articol despre întîlnirea avută la 26 martie cu publicul braşovean la Librăria Okian. Ceasul rău şi buclucaşa-mi predispoziţie ludică m-au împuns evocativ către o afirmaţie risca(n)tă.

Stadionul este, peste tot în lume, o materializare de o după-amiază sau de o seară a subconştientului colectiv. Sub lumina reflectoarelor se unduiesc spre cer, chemaţi de muzica tribunelor, toţi şerpii celor mai ascunse gînduri ale oamenilor.

Uneori, între definiţiile din dicţionarele noastre şi uzul curent al limbii e o prăpastie pe care pur şi simplu nu o vedem. Ruptura persistă fie prin ignorarea dicţionarelor, fie prin ignorarea uzului: luînd drept literă de lege definiţia „oficială“, vorbitorii nici nu-şi mai dau seama de diferenţele dintre aceasta şi propria folosire a limbajului.

Premierul s-a dus la Rîbniţa, s-a urcat în maşină, fără bodyguard, la fel şi Şevciuc, fără gardă de corp, şi au plecat amîndoi, nimeni nu ştie unde. Omul care zice asta e alert, aşa, de parcă ar povesti un film. Sincer să fiu, nu ştiu dacă scena s-a petrecut pe un pod sau nu, dar îmi place să-mi imaginez ceva ca în filmele poliţiste.

Îmi dau seama că, în România, numele lui Yehuda nu spune mai nimic. Yehuda ştia însă mai multe despre noi, decît ştim noi despre el. Ca rector (vreme de nouă ani) al Universităţii Central-Europene (CEU) de la Budapesta avusese mulţi studenţi din spaţiul românesc şi îi preţuia.

Ani la rînd, fondurile europene au reprezentat un subiect major în spaţiul public românesc. Nu subiect de dezbatere, ci subiect de consens: toată lumea era convinsă că banii de la UE ne vor ajuta să ne modernizăm şi să recuperăm decalajul faţă de alte ţări. S-a ales praful de aspiraţiile noastre.

Da, dezbaterea e în toi. Vrem să schimbăm din temelii Uniunea Europeană. Aşa ne-a spus domnul Barroso, colegul şef al Comisiei (şedinţele Comisiei sînt „colegiale“ – aşa se numesc, dar domnul Barroso este şef, aşadar domnia sa ar fi un fel de coleg şef).

De curînd, Victor Ponta a verbalizat din nou dorul de Rusia, spunînd din suflet, ca pe o confesiune (da, chiar aşa a spus, că e o mărturisire!) că şi-ar fi dorit pentru Oltchim un investitor rus. Că tipul admiră China, Cuba şi Rusia ştiam, aşadar nu mă surprinde că actualul premier doreşte sporirea prezenţei ruseşti în România.

Nu ştiu cît de mulţi turişti străini au plecat din România luînd cu ei, aşa cum ar fi meritat, acest album cu dublă semnătură (Paula Craioveanu şi Ramona Mănescu), care se cheamă Portretul unui oraş. Bucureşti. Sînt doi ani de cînd a apărut, dar nu l-am văzut în circulaţie şi e păcat.

Un loc pitoresc din Iaşi, reper pentru cei care trec prin cartierul Bucium, Hanul Trei Sarmale a ajuns astăzi o ruină. Burlane fracturate, geamuri din care nu au mai rămas decît colţuri hîde şi ascuţite de sticlă, pereţi scorojiţi – sînt doar cîteva dintre „hainele“ care ascund probabilul haos din interior.

O întrebare simplă şi ingenioasă îi întreabă astfel pe români ce dorinţe i-ar cere peştişorului de aur să le îndeplinească. În mod nesurprinzător, pe primul loc se află „sănătatea“, 15% punînd-o pe primul loc şi 55% menţionînd-o printre cele trei dorinţe.

La un moment dat, apăruse în gaşca noastră de decreţei un băiat pistruiat care avea o compulsie curioasă, cum să-i zic, de ordin „lingvistic“. Folosea cuvinte superspecializate sau măcar neobişnuite, în contexte fie banale, fie improprii, declanşînd celorlalţi puşti priviri stupefiate, cînd nu de-a dreptul senzaţii halucinante.

Astăzi, Curtea Constituţională se află în luminile rampei. Deciziile ei sînt întoarse pe toate feţele şi comentate, la fel ca şi biografiile sau opiniile celor nouă judecători ai săi. Ba, chiar, aceştia au început să facă „dezvăluiri“ în presă, din culisele instituţiei.

Nici vorbă de Cupa Davis, ci Decoşmar. Sîntem unde sîntem. Adică în Zona Euro-Africană, o minunată caracterizare nu numai a tenisului, ci a întregii noastre dragi patrii. Au fost cîteva tresăriri cinice, niscaiva vorbe la mişto în fata plasmelor, cînd sufla din greu un Crivoi asupra fileului de la Cluj. Acreală.

Asistăm, nu fără oarecare mirare, la revenirea în forţă a cuvîntului ciocoi în discursul public românesc. E surprinzătoare vitalitatea unui termen peiorativ care părea să fi fost compromis de abuzul din anii ’50 ai secolului trecut („în inimile lor creştea ura faţă de ciocoi“, Scînteia, 21.12.1949).

O zonă euro cu politici economice şi fiscale coordonate şi crearea unui Fond Monetar European. O zonă euro care se va extinde după un set clar de reguli şi, astfel, crearea unei noi categorii de state membre – cele candidate la zona euro. Printre acestea, cel mai probabil, se va număra şi România.

Observ cu plăcere cum Dilema veche devine revista românească unde se pot dezbate la un nivel foarte bun chestiuni de politică europeană. Că e lipsa de apetenţă a restului presei pentru aceste teme, că e o atracţie specială spre această revistă a autorilor care pot gîndi dincolo de Oradea – nu ştiu.

„Răul“, în sensul lui „tare“ (le Mal, das Böse, the Evil), e cvasi-absent din religiozitatea vetero-testamentară (vezi David Taylor, Theological Thoughts about Evil, în David Parkin (ed.), „The Anthropology of Evil“, Blackwell, 1985, p. 27). Cuvîntul ebraic e „ra“, cu sensul: „fără valoare“, „inutil“ şi, prin extensie, „care nu e bun“ (adică e „bad“), „urît“, sau chiar „trist“.

Eric Maurice, redactor-şef la Presseurop.eu, scrie în editorialul său de săptămîna trecută despre „O Germanie după moda americană“ şi consideră că evenimentul cel mai important pe plan european a fost decizia Curţii Constituţionale a Germaniei în legătură cu fondul european de stabilitate.

Discursul despre starea Uniunii Europene, ţinut în faţa Parlamentului European pe 12 septembrie, s-a dorit a fi unul istoric. Va fi, cu siguranţă, ţinut la arhiva de aur a videotecii Comisiei, lîngă cele ale lui Schuman, Adenauer sau Monet. Criteriul de căutare va fi ceva de genul „Viitorul Uniunii“ sau „Viziunea europeană“.

Privită de la Bucureşti, Uniunea bancară pare o chestiune îndepărtată, un prilej pentru o discuţie teoretică, de perspectivă, la un reuşit seminar dintr-un hotel şic. Dar ne înşelăm. Subiectul arde. Este vorba despre felul în care România îşi susţine acum interesele la masa negocierilor europene.

Îl ascult pe Matei Călinescu vorbind despre intraductibilitatea lui Eminescu. Ironizează puţin tema, ironizînd direct acel naţionalism tîmp care proclamă cu ţîfnă fatalistă imposibilitatea lor, acolo, de a înţelege ce valoare divină avem noi, aici.

Două camere ticsite de cărţi în Drumul Taberei, ca o citadelă singuratică, dar nebiruită. Este locuinţa soţilor Radu şi Eugenia Greceanu. După vreo şase volume în care a cules mărturii inegale despre vechiul Bucureşti, dna Victoria Dragu Dimitriu, a făcut descoperirea izvorului incomparabil de informaţii pe care-l reprezintă această pereche de personalităţi curioase şi foarte complexe.

În 1910, timp de aproape două luni, Virgil Drăghiceanu a condus săpătura arheologică de la Măgureni, Prahova. Este, probabil, cea mai senzaţională operaţie de (re)descoperire a unei reşedinţe boiereşti din secolul al XVII-lea.

– ...de grammar nazi! îmi aruncă printre dinţi tipul, la ieşirea din sală. Mă văzui, muică, şi nazist! Da, ştiu, nu e chiar nazist de-ăla, dar nici bine nu sună. Venise la o contestaţie şi i-am arătat răspunsurile la întrebări.

Se vorbeşte peste tot, în societatea românească, despre plagiat. „Marea trăncăneală“ a compromis însă la noi, ca de obicei, un fenomen extrem de periculos. Am „atenuat“, în lungi conversaţii, delictul, uitînd fondul problemei.

După ce vizitasem mai toate marile obiective turistice faimoase din Londra şi pe deasupra şi muzeele de prim rang, într-o zi m-am hotărît să dau o raită şi pe la un muzeu dintr-un cartier apropiat mie, dar mai depărtat de centru: Kenwood House.

Inflaţia de cuvinte-semnal într-o presă care nu se teme de ridicol, pentru că trebuie să atragă cu orice preţ privirea cititorului sau a telespectatorului, produce enervări inutile. Observatorul detaşat poate însă urmări diversele tendinţe şi mode, perioadele în care un clişeu apare, domină mass-media şi apoi intră în declin.

În fotbal, sportul unde valoarea unui antrenor se măsoară în funcţie de ultimul său rezultat, evaluarea fanilor ţine de hidrologie. Anotimpurile în care debitul răurilor se ţine semeţ îi fac pe suporteri să fie la fel. Exigenţa lor este direct proporţională cu entuziasmul crainicului de la emisiunea Cotele apelor Dunării.

Pe la începutul lui septembrie, Victor Ponta zicea că îl respectă pe Manuel Barroso şi că acesta a avut o atitudine echilibrată în criza din România, dar că Viviane Reding, comisara pentru justiţie, nu a avut o atitudine echilibrată pentru că e în campanie electorală: îi vrea scaunul lui Barroso.

Joia trecută, Süddeutsche Zeitung a publicat textul unei conferinţe susţinute de curînd, la Potsdam, de scriitorul austriac Robert Menasse (laureat al mai multor prestigioase premii literare). Titlul conferinţei este „Europa: numărătoarea inversă“.

Mario Monti, premierul Italiei, s-a întîlnit cu Herman Van Rompuy la Cernobbio, la un workshop, şi i-a propus organizarea unui Consiliu European extraordinar pentru a discuta despre „fenomenul periculos“ reprezentat de „forţele care pot duce la dezintegrarea Europei“.

Pe vremea lui Ceauşescu am lucrat cîţiva ani ca ghid ONT. De la început, atent la abilităţile lingvistice ale şoferului de autocar (nu ştiai niciodată care dintre ei este „supraveghetor“), le spuneam: „Mă numesc aşa şi pe dincolo, astăzi vom face împreună turul de Bucureşti, vă propun un joc. Dumneavoastră îmi adresaţi întrebări iar eu vă răspund sau nu. Ăsta-i jocul“.

Ascultaţi cu atenţie un jucător cu mingea la picior şi veţi înţelege cît deşert e în jurul lui. De aceea fotbalistul e cel „dizabilitat“ în comparaţie cu un campion paralimpic. Lui îi e, cît poate părea de aberant, mai greu. Nu rîdeţi de el. Încercaţi să-l înţelegeţi. E o lume pentru toţi.

Probabil că, la Palatul Victoria, oamenii citesc pe diagonală sau nu citesc deloc. Pentru că în discursul preşedintelui s-au strecurat, abil, cîteva capcane extrem de periculoase pentru Executiv. Să luăm doar trei pasaje din discursul preşedintelui.

Reîntoarcerea la antici este, întotdeauna, benefică. Este, cred, singura reîntoarcere care nu poate dăuna în nici un chip. Orice altă reîntoarcere ascunde pericole mari, orice s-ar spune şi oricît de dragă este, din principiu, reîntoarcerea unui conservator ca mine. Acum, vremurile nu sînt uşoare.

După cum spuneam mai demult, există o carte care, la apariţia ei, acum mai bine de o sută de ani, a displăcut românilor fiindcă, despre tînăra lor ţară, aflată şi atunci pe drumul modernizării, a transmis în Occident o judecată pe care ei au socotit-o ingrată faţă de ospitalitatea arătată vizitatorului.

Nu mai eram de oarecare vreme la curent cu ce se întîmplă prin ţară. Eram singuri, fără televizor şi fără Internet, şi ne complăceam, liniştiţi, în această imponderabilitate informaţională. Cînd studentul ne-a făcut o vizită, l-am întrebat, după o vreme, ce se mai aude? A scos smartphone-ul şi în cîteva minute ne-a prezentat realitatea.

Prin intermediari binevoitori, prin viu grai sau chiar prin petiţii foarte oficiale – cu numere de înregistrare şi semnături pline de simţ de răspundere –, diverşi studenţi, masteranzi ori doctoranzi îmi cer să închid ochii la unele rigori ale legilor noastre universitare, datorită condiţiilor speciale în care respectivii se află la un moment dat.

Mi-am adus aminte de lampa aceea gălbuie şi rotundă ca un castron, sub care stăteam pe scaunul de dentist, cînd eram în şcoala generală. Şi de dentista şcolii, care ţipa mereu la mine şi mă ameninţa pe ton înalt că mi-ar putea tăia limba cu freza. Pe atunci, aveam însă cabinet dentar în şcoală. Acum, plomba copilului costă 2 milioane la clinica asta privată.

Auzit mai deunăzi într-un interviu la un post de televiziune, femininul substantivului paria mi se păruse a fi un simplu accident, o neatenţie în rostire. O căutare pe Internet a fost de ajuns pentru a contrazice speranţele vane: forma are mii de atestări, prin care îşi manifestă din plin vitalitatea inocentă.