Înţelepţii cu togă şi cetăţenii

Eric Maurice, redactor-şef la Presseurop.eu, scrie în editorialul său de săptămîna trecută despre „O Germanie după moda americană“ şi consideră că evenimentul cel mai important pe plan european a fost – chiar în săptămîna în care preşedintele Comisiei Europene a prezentat „starea Uniunii“ – decizia Curţii Constituţionale a Germaniei în legătură cu fondul european de stabilitate: „Se spunea că fără Ja-ul judecătorilor din Karlsruhe, nici Grecia, nici Spania şi nici Italia nu vor putea fi salvate. Adică soarta eventuală a cel puţin 117 milioane de europeni depindea de decizia a 8 judecători dintr-altă ţară decît a lor, în virtutea unui proces de care majoritatea dintre ei n-are habar“. Asta se întîmplă – crede Eric Maurice – din cauza unei schimbări „în situaţia Germaniei, în modul său de funcţionare şi în relaţia ei cu lumea“. O schimbare „americană“, pentru că „aşa cum acţiunea sau inacţiunea americanilor a avut deseori consecinţe asupra mersului lumii, Europa de astăzi trăieşte în mare parte după programul stabilit la Berlin“.

Într-adevăr, toată Europa a aşteptat cu sufletul la gură hotărîrea judecătorilor de la Karlsruhe, iar după ce lumea a răsuflat uşurată – căci da, au stabilit judecătorii, mecanismul european e compatibil cu Constituţia germană –, presa a comentat în fel şi chip, fără să ocolească termeni precum „decizie istorică“ ori „salvatoare pentru UE“. Preşedintele Comisiei Europene şi-a făcut şi el curaj, îndemnîndu-ne „să nu ocolim cuvintele mari“, şi a propus o „federaţie a statelor-naţiune“. Cuvîntul „mare“ în acest caz ar trebui să fie „federaţie“ – pe care nu numai că nu-l ocolim, dar el este prezent în dezbaterile despre viitorul UE, de ani buni. Numai că, într-un prezent mai degrabă mic (dacă nu chiar meschin), dominat de criză şi de tot felul de poticniri decizionale, cuvintele mari cad mai degrabă în gol, iar combinaţia între discursurile naţionale şi cele europeniste ale politicienilor scîrţîie tot mai tare. E complicat să-i explici, acum, şomerului grec ori spaniolului care protestează în piaţă cum funcţionează Curtea Constituţională a Germaniei şi de ce locurile lor de muncă trebuie să depindă de opt înţelepţi îmbrăcaţi în togă care ştiu pe dinafară Constituţia germană. Dimpotrivă. Peisajul public european pare tot mai dominat de discursuri izolaţioniste şi nostalgii după suveranitatea naţională de altădată. Nu pentru că ar fi neapărat mai bună, dar e mai comodă şi mai uşor de înţeles. Încrederea în euro – singurul obiect palpabil şi uşor de purtat cu sine dintre toate elementele care alcătuiesc „zestrea comună europeană“ – scade în multe ţări, nu fără „ajutorul“ unor forţe politice populiste care flutură pe la nasul alegătorilor ideea revenirii la monedele naţionale. Încrederea în instituţiile europene e nici prea-prea, nici foarte-foarte. E adevărat că UE este o construcţie a elitelor politice, dar s-a ajuns la un stadiu de evoluţie în care trebuie întrebaţi/convinşi şi cetăţenii asupra drumului de urmat în continuare. Iar alegătorii au demonstrat în mai multe cazuri – de exemplu, respingerea primului Tratat constituţional de către francezi şi olandezi – că se pot opune „istoricei construcţii“. Or, e foarte complicat să-i convingi acum pe cetăţeni că soluţia pentru depăşirea crizei (şi ea istorică!) este mai multă integrare, cînd reflexul dominant este pasul înapoi către o situaţie – cu suveranitate şi monede naţionale – care parcă nu crea crize atît de mari. De ani buni şi cu fonduri consistente, Comisia Europeană se străduieşte să-i convingă pe cetăţeni că e mai bine împreună, că au drepturi şi avantaje în calitate de cetăţeni (şi de consumatori!) europeni. Nu prea i-a ieşit. Acum, ar trebui să-i convingă nu doar că e nevoie de mai multă integrare şi de renunţări suplimentare la elemente de suveranitate naţională, ci şi că în acest proces se poate întîmpla, uneori, ca pentru ei să decidă cancelarul german ori judecătorii Curţii Constituţionale de la Karlsruhe. Sau, mă rog, că deciziile dintr-o ţară pot avea efect asupra vieţii cetăţenilor din celelalte ţări.

Aşa încît, deşi sînt în general de acord cu argumentaţia lui Eric Maurice, adaug că – totuşi – Germania e departe de a se schimba „după moda americană“. Şi chiar dacă va reuşi – simplificînd, ar trebui să le ofere celorlalte ţări, pe plan economic, ceea ce, la o adică, le oferă americanii pe plan strategic şi militar: protecţie – va fi o schimbare greu de digerat. Aşa cum în Grecia renasc – spontan sau cu ajutorul unor propagandişti interesaţi – amintiri despre Germania nazistă, temeri de eventuala putere prea mare pot reapărea oriunde în Europa. Deşi, pe de altă parte, e un fapt că Germania îşi asumă tot mai mult rolul de lider europen. După cum e un fapt că, în cazul unei decizii nefavorabile a Curţii de la Karlsruhe, fondul european de stabilitate (născut atît de greu) s-ar fi dus pe apa sîmbetei. Dar perspectivele ideologice, amintirile istorice, stereotipiile şi prejudecăţile culturale sînt, la europeni, mai puternice decît faptele şi mecanismele prin care cetăţenii greci, italieni, spanioli sînt ajutaţi de la Bruxelles via Berlin (sau invers) pentru că statele lor sînt pe cale de a da faliment. „Cămaşa e mai aproape ca haina“ – zice un proverb. Chiar dacă îşi dau seama că guvernele naţionale au fost iresponsabile şi au împins ţara pe buza prăpastiei, la o adică, mulţi cetăţeni ar prefera să fie lăsaţi cu „iresponsabilii lor naţionali“ decît să se supună unor decizii luate în nişte locuri pe care, în ciuda Uniunii şi a liberei circulaţii, le percep în continuare ca fiind „în străinătate“... 

Foto: L. Muntean