EDITORIALE ȘI OPINII

O evidenţă simplă a schimbărilor reglementărilor în sistemul educaţiei ne spune un lucru alarmant, ne anunţă un coleg expert în domeniu. Din 1990 pînă în prezent, au avut loc mai multe modificări legislative decît de la înfiinţarea învăţămîntului public din România şi pînă în 1990.

Reacţionăm exagerat, e adevărat. Şi unul dintre motive este faptul că, deseori, nu facem diferenţa dintre victorie şi înfrîngere. Ne comportăm de parcă nu hiperbola e principala problemă, ci confuzia. Confuzia pe care o practicăm în orice domeniu.

Uluitor! Şocant! Dezvăluire paralizantă! S-a descoperit motivul rămînerii în urmă a României! În timp ce noi toţi ne chinuim să fim cetăţenii model ai Europei, un grup ocult face ravagii în economia naţională. Aceşti infractori înrăiţi, foarte bine organizaţi au fost, în sfîrşit, demascaţi.

În vara anului 1996, ne aflam în sudul Angliei, la Chichester, în vizită la o distinsă englezoaică în vîrstă de aproape 70 de ani, o persoană interesată de România unde, în tinereţe, petrecuse o bună perioadă de timp. Învăţase limba şi încă o ştia perfect.

În urmă cu doi-trei ani, scriam despre păţaniile unui fost coleg din timpul susţinerii tezei sale de doctorat. Omul nostru nu prea avea „aderenţă“ la realitatea protocoalelor academice româneşti şi, pe fondul unor coincidenţe suprarealiste, ajunsese să provoace o veritabilă comedie a erorilor în orele de agapă de după.

De cîţiva ani, adjectivul tunat îşi urmează o surprinzătoare şi îngrijorătoare ascensiune, extinzîndu-şi rapid sensurile şi utilizările. La început, erau tunate doar maşinile; după o vreme, printr-o metaforă ironică şi cam misogină, s-a vorbit despre femei tunate.

În iulie 2002, o procesiune ciudată se desfăşura la sediul partidului de guvernămînt: liderii filialelor locale erau plimbaţi prin faţa conducerii centrale pentru a da raportul. „PSD nu va oferi protecţie politică pentru nici un fel de acte de corupţie, pentru nimeni care este certat cu legea“, spunea Adrian Năstase atunci.

Eram foarte tînăr cînd Arhim. Benedict Ghiuş, în chilia sa de la Mitropolie, mi-a scris, pe un petic de hîrtie, o propoziţie din Breviarul Latin cu un mesaj asemănător: Laeti bibamus sobriam profusionem Spiritus / „Să bem cu bucurie din sobra supraabundenţă a Spiritului“.

S-o luăm binişor, de la cîteva ştiri recente. Newsweek a anunţat oficial că în 2013 va închide ediţia tipărită şi va rămîne doar online. The Telegraph a scris despre The Guardian acelaşi lucru: în curînd va apărea doar online. Aceste ştiri au făcut înconjurul globului, poposind pînă şi în ţărişoara noastră.

Tare bine prinde cîte o polemică prietenească, uneori. Aşadar, îmi face mare plăcere să combat cu amicul Cristian Ghinea care, în articolul său „Romi, educaţie, anticorupţie“ din numărul 450 al Dilemei vechi, înşiră trei domenii care au nevoie certă de mai multă reglementare/supraveghere europeană, în cazul României.

La Grand Palais, pînă la jumătatea lui ianuarie, mare expoziţie Hopper. Spun „mare“ pentru că adună peste 70 de lucrări ale pictorului american şi – spun curatorii – asta înseamnă cea mai amplă retrospectivă Edward Hopper organizată vreodată în afara Americii.

Pentru cine nu ştie, deşi bunul-simţ al orăşeanului educat e de obicei suficient, existenţa unei probleme urbane şi obiectivul rezolvării ei se stabilesc prin procedeul maximizării bunăstării generale. Comunităţile urbane au proiecte care încearcă să aducă la un numitor comun bunăstarea cît mai multor grupuri.

Rădăuţenii au realizat cea mai mare pască din lume, punîndu-i în încurcătură pe reprezentanţii Guinness Book, căci pînă acum nimeni nu a mai încercat să omologheze o pască... Oricum, după îndelungi deliberări, aceasta a avut tradiţionala formă rotundă şi a fost binecuvîntată şi ea în prima zi de Paşti.

Nu cred că ştiu ce e Biserica. Uneori, mi se pare că pot întrezări ce nu ar trebui să fie. În naivitatea mea, de om pornit pe cărările „gînditului“ degeaba, cred că Biserica nu are, totuşi, nimic împotriva actului de a gîndi, fie el şi în zadar. Şi sper că această instituţie nu se adresează doar „neduşilor la biserică“.

Odată cu scurtarea zilei, unii jurnalişti au început să observe cum, de la o vreme, întîiul oraş al ţării, cel al cărui PIB depăşeşte o cincime din întregul României, se scufundă tot mai mult în beznă. Pe harta ţării există un loc în care economia duduie şi iluminatul public pîlpîie.

Am coşmarul că ne-am fi bucurat ca proştii fix înainte să ne spînzure ăia de tabelă. Cum s-a întîmplat cu ungurii, care au deschis scorul pe care l-au închis cu patru lacăte olandezii. Las’ că-i mai bine aşa. Mai bine să credem că sîntem furaţi de arbitru decît de propriile iluzii.

Despre Mario lumea spunea, la unison, că ar fi un îngeraş. Cuminte, liniştit, cu ochi uşor exoftalmici, băiatul reuşise, de mic, să cîştige iubirea tuturor. Afecţiunea generală se explica şi prin intervenţia unui sentiment firesc de compasiune, însă trebuie subliniat ferm că nu sentimentul în chestiune era cauza simpatiei colective.

Din cînd în cînd, în ştirile urmărite la televizor, citite pe net sau în paginile ziarelor se percepe cîte o notă stridentă: a apărut o nouă nepotrivire sau lărgire de sens, care îi poate produce ascultătorului sau cititorului un anume sentiment de nesiguranţă (se spune sau nu se spune aşa?).

Mitul 1: Nu e nevoie de instituţii specializate, de ce nu lăsăm problema pe mîna instituţiilor obişnuite de aplicare a legii? Teoretic e posibil să fie aşa. Probabil că într-o ţară ca Suedia chiar aşa şi este. Dar nu e ca şi cînd am fi plecat la drum cu modelul DNA şi ANI fără să fi dat o şansă instituţiilor obişnuite.

Atmosfera devenise apăsătoare. Oaspeţii străini se simţeau ca nişte barbari ajunşi în centrul lumii sau, dacă nu, într-o mică şi veselă clinică psihiatrică. Cultura franceză? A se slăbi! Europa? O peninsulă a Valahiei!

Premiul Nobel pentru pace acordat Uniunii Europene a stîrnit controverse. Am parcurs o bună parte a comentariilor din presa europeană pe această temă şi m-am pierdut cu totul în peisaj tocmai din cauza „diversităţii opiniilor“.

Dacă tot s-a discutat zilele astea despre cartea Alinei Mungiu-Pippidi, al cărei titlu incită la reflecţii asupra motivelor pentru care românii nu iau premiul Nobel, iaca dandana: toţi românii încasarăm rîvnita distincţie. O încasarăm în virtutea faptului că sîntem cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene.

„Am schimbat antrenorul ca să provoc un şoc la echipă“ – este fraza favorită a patronului român de club de fotbal. Dacă Adrian Porumboiu, unul dintre cei mai fertili gînditori aparţinînd acestei şcoli filozofice, şi-ar schimba şoferii de pe combine la fel de des ca antrenorii, afacerile sale ar avea de suferit.

A te compromite în România este o întreprindere grea. Ai nevoie de multă imaginaţie şi tenacitate pentru asta. Dar chiar şi aşa, sînt şanse bune să obţii exact efectul contrar şi, în loc ca oamenii să treacă pe trotuarul celălalt cînd te zăresc pe stradă, să fii luat drept un pezevenghi simpatic, o licheluţă acceptabilă la masă.

Vin alegerile. Iar. Lung şi zbuciumat prilej. Ca întotdeauna, momentele de febră electorală scot în evidenţă, în tonuri groteşti, păcatele de grup sau individuale ale competitorilor. Poate că şi păcatele de grup ale alegătorilor, dar despre acestea vorbim altă dată. Mereu altă dată.

Ia să ne aducem noi aminte de Vodă-Caragea! Nu fiindcă n-am avea subiecte din viaţa contemporană a oraşului: ele se întîlnesc la tot pasul. O realitate incoerentă, în care, oricît de rare, se întîlnesc şi motive de satisfacţie, dar continuă ofensiva împotriva ultimelor vestigii ale vechiului oraş.

Alexandru Bellu este unul dintre cei care par a fi ajuns la convingerea că, în această epocă – de modernitate şi modernizare a vieţii, de adoptare a modelelor occidentale – revenirea la formele arhitecturii tradiţionale este nu numai posibilă, ci şi necesară, ca act determinant în manifestarea identităţii naţionale.

În lume sînt peste 500 de milioane de cîini, dintre care aproximativ 80% sînt „maidanezi“. Este ceea ce spun statisticile. La noi, o evaluare optimistă apreciază la 50.000 numărul cîinilor străzii din Bucureşti şi la 10.000 numărul celor muşcaţi anul trecut de către aceştia.

Trei cuvinte-cheie care se repetă de cîteva ori pe an, se încarcă de energie şi explodează în ştirile despre pelerinajul de Sfînta Parascheva. E drept, autorii ştirilor se întrec în muşchi hiperbolizanţi şi în generice dramatice care prefaţează poveştile despre eterna îmbulzeală. Dar au de ce.

Deşi par de cînd lumea, o mulţime dintre măruntele noastre obiceiuri cotidiene au fost în realitate modificate relativ recent, adică în ultimii douăzeci şi ceva de ani. Nu mă gîndesc neapărat la schimbările legate de progresele tehnologice, ci la modificări de mentalitate şi de standard de viaţă.

Mă preocupă, de mai multă vreme, ceea ce Andrei Pleşu numea „stricarea“ progresivă a limbii române contemporane. Această preocupare a evoluat, recent, spre îngrijorare obsesională: sînt bîntuit de gîndul că degenerarea discursivă a ultimelor decenii de istorie românească ar putea altera însuşi spiritul limbii noastre.

Succesul pe care l-a înregistrat în ultimele zile termenul calorifer, ca emblemă a noilor manii protocroniste, ne-a sugerat o sumară investigaţie asupra vechimii şi circulaţiei sale în limba română. Evident, istoria termenului nu are legătură cu istoria obiectului, lămurită în enciclopedii şi în istorii ale tehnicii.

Eric Hobsbawm a murit tot comunist. A scris cărţi monumentale despre istoria recentă, dar nu l-a ajutat la nimic, omul a aşteptat triumful Revoluţiei pînă în ultima clipă. A recunoscut crimele comunismului, dar i se părea că vede Sensul de dincolo de ele.

Cînd văd crocodili, sînt indignat pînă la blasfemie. Nici un animal nu mi se pare mai hidos, mai respingător, mai inutil. Sînt urîţi şi răi, lacomi şi sîngeroşi, o combinaţie terifiantă de tîrîre şi atac. Cum să-i socoteşti o „creaţie“ a bunului Dumnezeu?

În definitiv, de ce-ar trebui să avem o televiziune publică? Doar pentru că există de mai bine de 50 de ani? Sau pentru că toate ţările europene au aşa ceva? Dacă tot a ajuns la o datorie atît de mare, n-ar fi mai ieftin s-o desfiinţăm, să-i vindem activele şi, din banii obţinuţi, să instalăm televiziuni de jucărie în toate şcolile?

Despre „predarea religiei“ în şcoli s-a scris mult în ultima vreme, iar controversele pe subiect au fost extrem de înflăcărate. Nu am intenţia să fac un inventar al opiniilor în legătură cu această temă, ci doar să sugerez cîteva accente de plasat pe lista argumentelor împotriva orei de „educaţie religioasă“.

Un semnal îngrijorător pentru România a venit în ultimele zile de pe „frontul“ reconstrucţiei europene – ca să folosim o expresie dragă altor vremuri. Într-un interviu pentru The Sunday Times, ministrul britanic de Interne a declarat că Londra ar putea introduce măsuri speciale pentru a bloca imigraţia din unele state membre UE.

Preşedintele american Barack Obama a promis că va răzbuna asasinarea lui J. Christopher Stevens, fostul ambasador al Statelor Unite în Libia. Cum îşi propune să facă acest lucru este neclar – precedentele istorice nu prea sînt de folos.

Inconştienţa celor care au întocmit lista oficializată din 2004 a monumentelor istorice din Bucureşti apare pe alocuri. Aşa că, în plimbările mele în căutare de subiecte, se întîmplă uneori, ca astăzi, să mă întreb cum a fost cu putinţă să fie trecute cu vederea clădiri a căror valoare era evidentă.

Contextul care a dat naştere „stilului neo-româneasc“ la finele veacului al XIX-lea este îndeobşte cunoscut. Ceea ce numim „trezirea conştiinţei naţionale a românilor“ a condus la nevoia de definire a noţiunii de specific naţional. Arhitectura va fi unul dintre domeniile predilecte de desfăşurare ale acestei orientări.

Comentariul postat de Raluca Neferu la pilula mea din numărul trecut merită un contra-comentariu. Iată ce ne spune dînsa: "Întrebarea «Ce preferaţi, un loc de muncă sigur, dar mai prost plătit sau unul mai bine plătit, dar nesigur?» nu mi se pare în totalitate corectă. Sînt sigură că toţi ar prefera ceva pe la mijloc."

Mă văd nevoit, de la bun început, să cer scuze pentru duritatea titlului. Pe de altă parte, în România, cuvintele astea se aud de atîtea ori pe zi, încît mulţi dintre noi nici nu le mai băgăm în seamă. La fel de bine cum alţii rîd sincer, cu poftă, la auzul acestui enunţ.

Dimineaţa, la prima oră, în ştirile Mediafax apăruse vestea că jurnaliştii români răpiţi în Irak au fost eliberaţi. Deşi foarte importantă, ştirea era formulată într-un fel destul de ambiguu. Sursele erau neclare şi nu mai ştiu dacă se făcea referire la Dan Diaconescu şi postul său de televiziune, cel care dăduse primul această veste.

Nu e chiar modă lingvistică sau automatism contagios, dar nici simplă confuzie accidentală: tot mai des, riscăm să auzim invitaţia de a rămîne în telefon. Construcţia prepoziţională atipică a fost înregistrată de mai multe ori în ultimii ani, cu ocazia monitorizării unor posturi de televiziune.

- Ce e de înţeles din încăierarea generală a foştilor boxeri în jurul Federaţiei Române de Box (recent dezafiliată pe plan internaţional)?  - Nu ştiu. Pe bune, habar n-am.

Prin toamna lui 1987, un bun amic de-al meu şi-a luat permisul de conducere. Avea în jur de 19 ani (ca şi mine, de altfel) şi îşi trăia succesul cu intensitate maximă. Nu foarte mulţi tineri conduceau maşini înainte de 1989, să ne amintim.

Între un birou de la Chişinău şi unul de la Tiraspol se schimbă hîrtii. Hîrtii albe, simple, fără nici un antet pe ele. Doar semnături, fără funcţii, altele decît funcţia de „reprezentant politic“. De-o parte este Nina Ştanski, negociatoare şi ministră de Externe a Republicii Moldoveneşti Nistrene.

Pînă la un punct, educaţia religioasă se suprapune cu educaţia pur şi simplu. Cu buna creştere. În noaptea Învierii, lucrul acesta se verifică an de an. Curţile bisericilor se umplu de tot soiul de inşi care nu ştiu unde se află, nu ştiu ce se petrece în locul în care se află şi nici cum trebuie să se poarte în împrejurarea cu pricina.

Zapînd seara la televizor – ceea ce practic din ce în ce mai rar – dau peste o ştire al cărei subiect era tocmai postul Fox News, dar nu pentru că „ideologizează ştirile“. Pe scurt: pentru că a dat din greşeală, în direct, imagini cu un om care îşi punea capăt zilelor (după ce fusese urmărit de poliţie), canalul a trebuit să-şi ceară scuze.