"A violat o babă" - din nou, despre barbarie
Mă văd nevoit, de la bun început, să cer scuze pentru duritatea titlului. Pe de altă parte, în România, cuvintele astea se aud de atîtea ori pe zi, încît mulţi dintre noi nici nu le mai băgăm în seamă. La fel de bine cum alţii rîd sincer, cu poftă, la auzul acestui enunţ. Nu-şi fac nici o problemă, nu-şi pun nici o întrebare, nu sînt deranjaţi nici măcar „muzical“, la ureche, ci rîd din suflet, cînd aud aşa ceva. Ba mai mult, găsesc o plăcere nebună în a lansa, deseori spre deliciul audienţei, celebra replică: „Lasă, că i-a făcut un bine…“. O replică vecină de gard cu alt şlagăr românesc atît de la modă, încît trecerea timpului nu lasă nici o urmă pe obrazul îmbujorat de plăcere al acestei vorbe de duh : „Femeia trebuie bătută şi fără motiv. Ştie ea de ce. Preventiv“. La fel ca la dovada anterioară de „înţelepciune“, şi aici, audienţa crapă de rîs, şi încuviinţează zgomotos profunzimea şi relevanţa absolută a acestei mostre de „spirit“.
De fapt, „o babă“, prin părţile noastre de ţară europeană, civilizată, înseamnă ceva mai puţin decît o fiinţă umană. La fel şi „un moş“. Sînt două cuvinte care desemnează faptul că cineva şi-a trăit traiul, şi-a mîncat mălaiul, iar acum mai zăboveşte pe aici, printre noi, şi ne-ncurcă. Violul asupra unei „babe“ nu e ceva chiar atît de grav. E doar o jumătate de act odios. Pentru că o „babă“ nu mai are, pentru unii dintre blajinii noştri compatrioţi, toate drepturile şi calităţile unei fiinţe umane. Prin urmare, nici vina violatorului nu e cine ştie ce. O fi fost beat, prostălăul, şi mai degrabă rîdem de el pentru că a greşit adresa. În loc să meargă la „ceva rezonabil“ sau la „ceva cît de cît“, boul a nimerit la o „babă“ şi i-a făcut o bucurie. Urmează rîsete, hăhăială, mici picanterii care se transformă, cît se poate de natural, în bancuri porcoase, iar succesul serii e garantat. Violul în sine e privit în situaţiile astea ca ceva uşor amuzant, chiar acceptabil în anumite circumstanţe.
Din tezaurul de civilizaţie contemporană românească, pe YouTube circulă o filmare cu „o babă nemulţumită de prestaţia violatorului“. Victima, o femeie de şaizeci şi ceva de ani, din mediul rural, relatează, cu amănunte, cum s-a petrecut scena. Ea însăşi acceptă că n-a fost violată conform definiţiei, şi spune că, dacă s-ar fi întîmplat aşa, l-ar fi „dat dracu,’ să nu mai treacă pe la poartă“, şi n-ar fi depus nici plîngere. Nu insist, nu cazul în sine ne interesează, ci felul de raportare al victimei la propria condiţie. Spectaculoasă cu adevărat nu e depoziţia femeii în cauză, ci asumarea cît se poate de explicită a condiţiei de semi-om, sau de fiinţă umană de rang doi. Lucru care demonstrează, dacă mai era nevoie, îngrozitor de trist, faptul că problema e una culturală, profundă, mult mai veche decît am fi dispuşi mulţi dintre noi să credem.
Una dintre dovezile cele mai crunte, exemplul imposibil de evitat într-o asemenea discuţie e cel în care ne amintim de felul în care privim boala la persoanele vîrstnice. Nu ni se pare că e ceva la fel de grav, de trist, ca în cazul unei „fiinţe umane normale“. Arbitrarul cu care sîntem deprinşi să punem ordine în lucruri ne spune că o persoană în vîrstă nu mai merită un efort atît de mare pentru a fi ţinută în viaţă. Imaginile din multe spitale de la noi spun îngrozitor de evident povestea acestui tip de gîndire. Undeva, în abisul felului de a gîndi descris mai sus, stă un soi de mentalitate de asediu. Un soi de fel de a fi care nu s-a desprins de presiunea războiului, a supravieţuirii. Dar e un fel de a fi împărţit, paradoxal, de ambele părţi ale baricadei. Bătrînii gîndesc firesc în ordinea asta, pentru că au traversat războiul sau efectele proximităţii sale. Însă vîrstele active de ce fac la fel? Doar pentru că au crescut într-un anumit tip de educaţie? Sau poate pentru că au trăit într-o anumită cultură a educaţiei?! Vîrstnicii sînt o marfă de care te poţi dispensa, un balast. De la felul nostru de a gîndi, pînă la felul în care ne exprimăm, bătrînii sînt, de fapt, o categorie a condamnaţilor care ne enervează pentru că, uneori, nu acceptă sentinţa definitivă. Am văzut medici nervoşi, mai că ar fi pocnit un bătrîn care a avut tupeul să meargă la un cabinet pentru că, în „idioţenia“ lui, ar fi vrut să se trateze. Să mai trăiască.
Ştiu, contraexemplul cel mai dur care mi se poate da e pătura tristă, dar mai ales resentimentară, a pensionarilor din această ţară, a bătrînilor care umplu sălile de aşteptare, cu sau fără motiv, a şefilor de scară şi de bloc, a răutăţii şi îngustimii cu care unii se calcă în picioare la scoaterea moaştelor, sau la o coadă pentru un kil de făină, la ostilitatea generală – dacă o fi existînd aşa ceva – a unei categorii de vîrstă. Ar fi enorm de răspuns aici. Dar cea mai bună soluţie de a purta un asemenea subiect spre o zonă respirabilă e trimiterea la ceea ce e evident. Civilizarea şi civilizaţia nu încep nici de la telefonul mobil pe care îl folosim, nici de la maşina pe care o conducem. Încep de la măsura în care ne vedem în fiecare, de la identificarea cu comunitatea, şi de la nivelul de acceptare pe care îl oferim, pentru că ne dorim, firesc, să fim acceptaţi la rîndul nostru. Cîtă vreme ne vom încăpăţîna să rămînem în cultura oamenilor dotaţi cu grade variabile de umanitate, vom trăi într-un ghetou al democraţiei, în care ne vom menţine singuri, privind peste gard la „erorile“ Occidentului.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
