Unul dintre obstacolele greu de trecut în efortul de a înţelege parabolele lui Iisus este omiletica moralizant sentimentală, care dizolvă înţelesul lor grav şi neconvenţional într-o mică oră de dirigenţie, într-o dădăceală duminicală. E un mod de a nu percepe dimensiunea cosmică, miraculoasă, tainică şi, în fond, „scandaloasă“ a Întrupării. Actul kenotic al Fiului, dispus să treacă hotarul imaginabilului, pentru a asuma un corp omenesc, cu tot balastul lui, de dragul creaturii Sale, ar suna ridicol, dacă rezultatul acestui plonjon halucinant ar fi un compendiu de bună purtare, o sumă – previzibilă – de precepte cuminţi. Nu e de crezut că Dumnezeu a venit pe pămînt ca să ţină un duios discurs de mătuşă cumsecade.

Tipul acesta de derapaj nu se manifestă, fireşte, doar în lumea predicaţiei răsăritene. Iată comentariul unui teolog american (Robert Farrar Capon), exasperat, şi el, de platitudinea, de lipsa de anvergură a multor comentarii la Evanghelie: „Adesea, fie că sînt capete pătrate, fie din lipsa studiului, fie din cauza slabei pregătiri, fie din pură plictiseală, predicatorii aruncă fără graţie de la amvon comorile Scripturii ca pe o grămadă de peşti morţi. Nici un pic de farmec în monologurile lor, nici o «intrigă», nici o tensiune, nici o intuiţie a faptului că oficiul care le-a fost dat e tocmai acela de a administra o casă care nu seamănă cu nici o altă casă. Tot ce obţin e un soi de entuziasm monomaniacal pentru cele două-trei teme care sînt, întîmplător, pe măsura gustului lor bizar: focul iadului, să zicem, sau cursul scurt despre viziunea umanistă a iubirii, sau reţeta rapidă a spiritualităţii, sau o dăscăleală mediocru moralizantă privind buna purtare, despre care au decis de mult că e mai uşor de înghiţit decît paradoxurile Evangheliei.(…).Trebuie să ne rugăm pentru predicatori. Fie ca Dumnezeu să aducă mai repede ziua în care ei vor fi stat suficient de mult în cămara castelului pentru a-şi pierde niţeluş minţile dinaintea Cuvîntului şi a se îmbăta cu bucurie de textul Scripturii“. (Eram foarte tînăr cînd Arhim. Benedict Ghiuş, în chilia sa de la Mitropolie, mi-a scris, pe un petic de hîrtie, o propoziţie din Breviarul Latin cu un mesaj asemănător: Laeti bibamus sobriam profusionem Spiritus / „Să bem cu bucurie din sobra supraabundenţă a Spiritului“). În termeni asemănători vorbeşte şi Nicolae Steinhardt: „Cele mai bune şi mai frumoase simţăminte ori mai folositoare învăţături sînt anihilate de tipizarea verbală, care-i simptom de lene, frică şi uscăciune a inimii. Tot atît de duşmănoase sînt stilul pilduitor, edificator, onctuos, stilul emfatic, stilul grandilocvent sau deprinderea comodă de a reduce predica la repetarea pericopei evanghelice“.

Dacă însă comentariul cuminte, sec sau dulceag, lăsat să se dizolve în retorica previzibilă a unui compendiu de etică, îşi ratează ţinta, ne vom grăbi să adăugăm că nici exaltarea imaginaţiei, „talentul“ literar şi ingeniozitatea pură nu dau rezultate convenabile. André Gide îşi poate permite, fireşte, ca artist, să închipuie o versiune a „Parabolei Fiului Risipitor“ (Le retour de l’enfant prodigue) în care, alături de cei doi fraţi ai pasajului biblic, mai există un al treilea, cel mai tînăr, decis să răzbune eşecul celui întors acasă. El va pleca, la rîndul lui, iar „fiul risipitor“ îl va încuraja s-o facă: „Iei cu tine toate speranţele mele (…). Fie să nu te mai întorci niciodată“. Dar André Gide nu are pretenţii de hermeneut. În schimb, există „specialişti“ a căror „îndrăzneală“ e cauţionată de un cert prestigiu academic. Pentru Charles Hedrick, de pildă, parabolele sînt un fel de „ficţiuni“ cu valoare autonomă, expresii ale unei creativităţi mai curînd literare. Iisus, s-ar zice, e din familia lui Mallarmé. William R. Herzog preferă, dimpotrivă, să-i facă un portret de Che Guevara: un insurgent de stînga, procupat de soarta celor exploataţi…

Viciile literalismului placid, ale inflamaţiei literare sau ale zelului ideologic transformă, de multe ori, parabola în materia primă a unei divagaţii care pierde cu totul din vedere textul propriu-zis. Exegeza e înlocuită prin eisegeză: efortul de a scoate înţelesul textului din însăşi substanţa lui se lasă uzurpat de încercarea de a introduce în text un înţeles străin de intenţia lui originară. 

Fragment din ultimul capitol – „Critica Raţiunii Exegetice“ – al volumului Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, în curs de apariţie la Editura Humanitas.