EDITORIALE ȘI OPINII

Tot omul e pîndit, astăzi, de cel puţin două maladii insidioase: sîntem (mereu) foarte ocupaţi şi vrem să fim (mereu) foarte inteligenţi. Rezultatul e, în primul caz, o semnificativă pierdere de libertate, iar în al doilea – o ireversibilă înstrăinare de bucuriile simple.

Mi-a povestit cineva că, într-un proiect cu fonduri europene care se desfăşura în creierii munţilor (unde telefonia mobilă nu prea ajunge), solicitantul trecuse în buget cîteva staţii de emisie-recepţie, cu ajutorul cărora cei care urmau să lucreze ar fi putut comunica între ei şi/sau cu „baza“ aflată mai la vale.

Hermann zvîrle cît colo cîrpa plină de ulei. E deja tîrziu, noaptea vine mai repede în noiembrie. Se ridică cu greu de sub tractor, strînge tacticos toate sculele şi intră în casă. Se schimbă de hainele de lucru şi pleacă spre cîrciumă.

Polemica din jurul participării României la Consiliul European din 22-23 noiembrie a prilejuit şi cîteva afirmaţii asupra cărora merită să zăbovim: 1. Convocarea Parlamentului a fost pierdere de timp. 2. Merităm să ni se ia din bani, din cauza ratei de absorbţie. 3. Veto-ul ne scoate din Europa.

Studio de televiziune. Un şir de politicieni la o masă. Prestează. Se contrazic, se atacă, se insultă. Dar, într-un fel ciudat. Deşi dau cu vorbe unul în celălalt, par a se ignora între ei. Nu se ascultă, vorbesc fără să se bage în seamă unul pe altul, nu apucă să termine frazele ambiţioase pe care le încearcă.

Dintr-o greşeală a mea, care nu sînt în stare să manevrez computerul ca pe maşina de scris cu care am lucrat patruzeci de ani („Triumph“ 1937, moştenită de la tata), articolul de săptămîna trecută a apărut ciuntit, fiind o ciornă, şi cu pasaje diferite faţă de varianta definitivă.

Cu o vechime de 226 de ani, clopotniţa Bisericii Sf. Spiridon este unul dintre monumentele istorice importante din Iaşi, foarte uşor de văzut de către turişti, de vreme ce se află în buricul tîrgului, pe Bulevardul Independenţei, lîngă Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“.

Fără îndoială, mulţi oameni din toată lumea, dacă nu chiar cei mai mulţi, au răsuflat uşuraţi la realegerea preşedintelui american Obama. Un sondaj efectuat de către serviciul de sondaje BBCWorld în 21 de ţări a înregistrat peste tot, cu excepţia Pakistanului, o puternică preferinţă pentru Obama.

E un refren care se aude din ce în ce mai des. Zeci, sute de doamne şi domni, povestind în toate împrejurările – la o petrecere, la restaurant, în interviuri şi în articole – despre visul sau despre decizia de a se muta la ţară. În ultimele două săptămîni, parcă s-a rupt barajul lacului de acumulare în care se aduna dorinţa de a evada din oraş.

Sîntem în plină campanie electorală, iar televiziunile noastre îşi împart ecranele în două şi în trei pentru a ne arăta nişte mutre paralele care discută aprins despre lucruri care lor li se par importante. Iar noi, vrînd-nevrînd, sîntem bombardaţi cu scandaluri, scene de mahala şi nenumărate năzbîtii electorale.

Doamna între două vîrste intră, timid, în biroul prodecanilor. „Bună ziua“, spuse, „am şi eu o problemă legată de cazare.“ Unul dintre cei doi bărbaţi prezenţi o invită să se aşeze în dreptul biroului său. „Vă ascult!“ „Ştiţi, fata mea e studentă, în anul al III-lea, la dumneavoastră, la Litere, şi, în toamna aceasta, nu a primit cazare.“

Cele mai evidente clişee sînt fostele metafore, acum banalizate, dar capabile să reînvie, la nevoie, cînd scoaterea din contextul la fel de banal le reconcretizează. Retrezirea la viaţă (prin refacerea imaginii iniţiale) se petrece, adesea, în contexte comice, cu efect definitiv de ridiculizare.

Ca o taină mare. Care şmecherie, şi la voi să fie. Dacă aflaţi care e şmecheria. Dacă nu, enjoy de rîde. Steaua e un fel de Eddy Merckx, ultimul „canibal“ scăpat de inchiziţia dopajului. Steaua, în acest an, e de pe altă lume, o încrucişare improbabilă dintre un Alien şi un Predator.

Aud oameni de bună-credinţă zicînd că Antena 3 a noastră este echivalentul românesc al Fox News din America. Vlad Mixich a scris ceva în acest sens chiar în Dilema veche, acum cîtăva vreme. Ba chiar, cînd vrei să le explici străinilor cam ce este Antena 3, ajungi inevitabil să zici: un fel de Fox.

De multă vreme, asistăm la o degenerescenţă gravă a stilului electoral, a limbajului, a moravurilor politice, iar această degenerescenţă contaminează inevitabil întregul corp social. Majoritatea gazetelor multiplică voluptuos cangrena, populaţia e din ce în ce mai intoxicată de suspiciune şi ură.

Mai multe site-uri care difuzează filme şi seriale au fost reclamate la Consiliul Naţional al Audiovizualului de către PRO TV, pe motiv că ar încălca drepturile de autor. Şi pentru că site-urile care oferă „servicii video la cerere“ trebuie să trimită o notificare la CNA. CNA a făcut ceea ce putea face: a trimis o adresă la poliţie.

Eu vreau să salvez planeta. Nu mai doresc să-i aud pe oamenii de ştiinţă britanici sau de aiurea avertizîndu-mă că ursuleţul polar se îneacă lîngă o banchiză în continuă topire pentru că eu, nevrednicul, am o maşină, aprind becurile seara în casă, mă uit la televizor, deschid laptopul şi vara dau drumul la aerul condiţionat.

Recenta întîlnire dintre preşedintele Traian Băsescu şi premierul Victor Ponta a fost doar un eveniment normal, devenit epocal în contextul politic încărcat de la noi. Printre altele, premierul Victor Ponta i-a cerut preşedintelui Traian Băsescu un mandat de reprezentare a României la Consiliul European din 22-23 noiembrie.

Isaiah Berlin începe celebrul lui eseu despre gîndirea lui Tolstoi asupra istoriei, aşa cum reiese ea din Război şi pace (The Hedgehog and the Fox. An Essay on Tolstoy’s View of History), citînd un vers din puţinele fragmente care ne-au rămas de la poetul antic Arhiloh: „Vulpea ştie multe lucruri, dar ariciul ştie un singur mare lucru“.

Mi se semnalează că în Monitorul Oficial au apărut de curînd acte emise de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, printre care patru ordine de declasare a unor clădiri din Bucureşti şi din provincie care sînt aşadar condamnate la demolare.

Radu Rosetti (1853-1926), fiul lui Răducanu Rosetti şi al Aglaei nu este un scriitor foarte cunoscut. Şi totuşi, una dintre cărţile „descoperite“ cînd mi-am început cercetarea asupra reşedinţelor boiereşti a fost cea a lui Radu Rosetti, Scrieri, apărută în 1980 sub îngrijirea Cătălinei Poleacov şi a lui Mircea Anghelescu.

Ţara lui Gargantua... Nici n-am deschis bine gura şi mi-a ieşit porumbelul. „Aşa ne-a fost dat, să fim un neam de flămînzi!“– s-a oţărît un cititor. Hai, fugi cu ursu! – mi-a zîmbit cu gura plină de cuvinte tizul meu de peste gîrla Atlanticului, Călin Mihăilescu. Care Gargantua, monşer?

Care se sting, fierbînd în propria neînţelegere. Sau, poate, mai degrabă, fierbînd în jocurile perverse ale refuzului propriei înţelegeri. Oricare dintre drumurile acestei fierberi duce în acelaşi loc. În inima uneia dintre cele mai mari tristeţi.

E instrumentul care, prin excelenţă, lipseşte exact cînd ţi-e lumea mai dragă. Spre deosebire de mai vulgarul său văr, desfăcătorul de bere, tirbuşonul e mult mai greu de înlocuit. De fapt, nici nu are un înlocuitor onorabil. Aventurile cu introducerea dopului în interiorul sticlei sînt pe cît de riscante pe atît de enervante.

Am folosit şi în alte rînduri conceptul de „nebunie socială“, datorită expresivităţii sale deosebite în raport cu starea de lucruri românească a prezentului. Noţiunea nu-mi aparţine. Vine din psihiatrie şi descrie, prezumtiv, unul dintre stadiile ultime de disoluţie civică a unei societăţi.

O temă de investigaţie nu tocmai uşoară e cea a influenţei serialelor de televiziune asupra obiceiurilor şi a limbii. Vechile diferenţieri între influenţele lingvistice prin contact direct sau indirect se complică mult în ziua de azi: ce formă de contact lingvistic cu spaniola reprezintă, de pildă, urmărirea a cîteva ore de seriale sud-americane pe zi?

Fotbalul românesc nu înseamnă doar Bonetti, probabil fostul antrenor al lui Dinamo în momentul apariţiei acestui articol. E fatal să vorbeşti într-un săptămînal despre fotbal, pentru că lucrurile de luni se pot răsuci spectaculos pînă joi, cînd apare la tarabe Dilema.

Bugetul UE ar fi moartea rating-ului. Sincer, eu nu pricep de ce e musai aşa. Adică, oamenii vor conflict, bătaie, bani şi sex, nu? Eu, dacă aş lucra la un tabloid, asta aş vîna: vînătăi, bani şi sex. Or, asta cu bugetul UE are de toate, mai puţin sex. Nu le poţi avea chiar pe toate. Conflict este, suspans şi mai şi, bani e clar că sînt.

Avantajul numărul unu, atunci cînd ai optat definitiv pentru o tabără sau alta, este că poţi lua o lungă pauză de gîndire. Nu mai trebuie să judeci, să iei notă de realitate, să faci evaluări calme ale „situaţiunii“. Ştii din capul locului cine sînt duşmanii, vinovaţii, băieţii răi.

Premierul Victor Ponta iar vrea la Consiliul European. De data asta – o fi învăţat ceva din greşeli?... – s-a făcut cuminte şi cere voie, nu mai fură startul pentru a ajunge primul la Bruxelles, ca data trecută. A declarat că va cere oficial mandat din partea preşedintelui Traian Băsescu şi va informa Parlamentul.

Aparent, ca locuitor al sectorului 3, sînt un tip mai fericit. Am mai scăpat de o factură. Nu mai există contracte individuale pentru colectarea gunoiului la noi în sector. Primăria va plăti de acum înainte serviciile de salubritate, din bugetul local.

Dublin este, într-adevăr, un oraş simpatic şi prietenos. Din păcate, l-am găsit bombardat: case peste care s-au prăbuşit propriile preţuri, bănci asediate de credite neperformante, străzi detonate de demonstraţii de protest. Nimic nu mai e cum a fost – plînge şi deplînge amicul meu irlandez.

Criza a lovit puternic zona euro şi în general Europa de Vest. Lasă că nici la noi, prin Est, n-a curs lapte şi miere. Diferenţa este pe aici, sîntem obişnuiţi cu necazurile, după anii grei de tranziţie. Valabil pentru toţi foştii vecini de baracă din lagărul comunist.

Am dat peste scrisorile Sf. Nicolae Velimirovici întîmplător, în pangarul unei cunoscute şi frumoase mănăstiri bucureştene. Mă interesam de chestiunea celor cinci răni ale Mîntuitorului şi am ajuns, din aproape în aproape, la acest extraordinar sfînt sîrb, unul dintre puţinii autori ortodocşi care au scris ceva pe subiectul care mă interesa atunci.

Mă întreabă oamenii de soarta uneia sau alteia dintre casele vechi care s-au mai păstrat în centrul oraşului. Foarte bine că e aşa: în ultima vreme, opinia publică parcă s-a trezit. Din cînd în cînd primesc chiar informaţii neaşteptate din partea cuiva care a cunoscut personal cutare clădire ori familia care a locuit acolo.

În centrul Iaşiului, pe strada Vasile Alecsandri, la numărul 6, se află în renovare de peste doi ani un monument istoric – o clădire trainică, cu o istorie groaznică. Ridicată prin eforturile cărturarului Garabet Ibrăileanu, la începutul secolului trecut, imobilul a fost sediul reputatei reviste Viaţa Românească.

România refuza, ultragiată, să fie „ţara lui Caragiale“, pe vremea lui Caragiale. Obsesia era aceeaşi ca şi în timpurile noastre: satira dramaturgului „aduce atingere imaginii naţionale“, adică onoarei de familist a fiecărui bun român. Caragiale a devenit „contemporanul nostru“ de-abia mai tîrziu.

Miroslav Josef Klose s-a născut în iunie 1978, la Opole, în Polonia. Tatăl său, etnic german, a fost fotbalist profesionist, a plecat din Polonia chiar în anul în care s-a născut fiul său, iar mama lui Miroslav a fost componentă a echipei naţionale de handbal a Poloniei.

Nu ştiu cum se face că, mai mereu, „naşul“ avea mîini mari şi aspre, de muncitor, în care dispăreau instantaneu bancnotele pe care le lua discret de la călători. Mulţi dintre noi îşi amintesc încă foarte bine tipicele formule de întîmpinare: „De unde v-aţi urcat?; Unde mergeţi?; Cît ai pus acolo?“.

Cum ar fi ca victoria să nu mai reprezinte unicul mobil al performanţei? Cum ar fi să fie recompensat şi gestul, nu doar finalitatea? Drumul, nu doar finişul? De multe ori, atmosfera din anumite sporturi nu diferă prea mult de cea a gang-urilor de cartier, care preţuiesc şmecheria, imoralitatea şi supremaţia animalică.

Într-un raft al vechii biblioteci de familie, am descoperit recent mai multe cărţi îngălbenite de vreme – apărute la Iaşi şi, respectiv, Bucureşti, în primele decenii ale secolului trecut (1925, 1928, 1929 şi 1931) –, cu un subiect comun, extrem de captivant: „Iaşii de odinioară“.

Ca şi în alte domenii, în zona formelor lingvistice ale politeţii spaţiul cultural românesc permite coexistenţa mai multor sisteme foarte diferite, care se ignoră sau se observă reciproc cu suspiciune, uneori cu indignare. Vechea ruptură produsă de modernizarea accelerată din secolul al XIX-lea nu a fost încă depăşită întru totul.

„Ce faci cu aceste filme? Te uiţi la ele cu prietenii şi vă distraţi?“, îi spune Iulia Timoşenco şefului statului ucrainean, într-o scrisoare deschisă publicată înainte de alegeri. Timoşenco îl acuză pe Viktor Ianucovici că primeşte de la gardieni filme cu ea, folosind toaleta din închisoare.

Eram gata să cred că avalanşa de jurnalişti şi comentatori politici care iau azi cu asalt fotoliile parlamentare şi mîine, poate, pe cele ministeriale e un fenomen nou. Dar am descoperit un text din 1997 care dovedeşte că, în România, repetiţia e mama deşertăciunii.

După ce, la nişte televiziuni, niscaiva „băieţi deştepţi“ şi-au dat cu părerea, conform obiceiului, despre ce-ar trebui tradus în străinătate şi cum, despre cărţile lui Mircea Cărtărescu şi ale altora, despre „ICR ca filială SIE“, subiectele au fost preluate şi „dezbătute“ pe bloguri, în ziare şi în presa culturală.

Încerc să pricep care este rostul pe lume al subvenţiei europene. Eu aşa ştiu: atunci cînd primăria anunţă că subvenţionează gigacaloria, lucrurile sînt clare – de la bugetul local se dau nişte sume care trebuie să acopere o parte a costurilor, astfel încît pensionarii să îşi permită încălzirea casei.

Imaginile luate cu camera ascunsă din trenurile României se înghesuie pe ecranele televizorului. Nu ne uităm la o emisiune de investigaţii realizată de jurnalişti – am mai avut aşa ceva, cu mai mult sau mai puţin succes, servind mai mult sau mai puţin interesul public. De data aceasta, e altceva.

Ceea ce aduce oamenii împreună nu este, neapărat, vîrsta. Sînt factori cu mult mai importanţi care generează solidaritate, precum formaţia profesională, lecturile comune, credinţele religioase sau părerile politice, admiraţia pentru ceva sau cineva anume, dar şi aversiunea faţă de ceva sau cineva anume.

„Aici, în faţa hotelului unde locuiesc, se demolează un vechi cartier din Erevan. Vechile case sînt doborîte, cu coloanele şi bolţile lor, cu chioşcurile, cu grădinile suspendate, cu peticele de flori şi straturile de zarzavat, cu pîraiele şi cascadele în miniatură, cu acoperişuri pe care se întind covoare de flori."

Povestea căii ferate este una neaşteptat de veche. Ea începe înainte de 1870, cînd autorităţile aflate de o parte şi de alta a Carpaţilor – Statul român şi Imperiul austro-ungar – îşi pun problema unei legături peste munte, în scopul valorificării resurselor din zona Petroşani.