Cine merge la Consiliul European – ultimul episod?

Premierul Victor Ponta iar vrea la Consiliul European. De data asta – o fi învăţat ceva din greşeli?... – s-a făcut cuminte şi cere voie, nu mai fură startul pentru a ajunge primul la Bruxelles, ca data trecută. A declarat că va cere oficial mandat din partea preşedintelui Traian Băsescu şi va informa Parlamentul. În ciuda aparenţelor de cooperare şi bună purtare, dacă privim la „stilul politic“ demonstrat pînă acum de Victor Ponta, probabil că asta nu e decît o şmecherie internă: dacă preşedintele va zice nu, Ponta şi ai săi vor putea o săptămînă-două să trîmbiţeze din nou la televizor că „Băsescu e dictator“ ş. cl. Iar preşedintele va spune nu, pentru că n-are nici un motiv să spună da. Deci, ceva marfă pentru campania electorală e asigurată.

Problema e alta. La Consiliul European din 22-23 noiembrie va fi vorba despre ceva foarte important: bugetul UE pentru 2014-2020. Se va „arvuni“, adică, o bună parte din viaţa noastră în următorii ani, se va negocia între state şi Comisia Europeană cine ce capătă. Va fi dur. Pentru asta, e nevoie de cineva care să aibă o oarecare experienţă şi o oarecare credibilitate în faţa celorlalţi şefi de state şi de guverne. Fiecare ţară se va strădui să obţină cît mai mult şi, în baletul complicat şi încrucişat al intereselor celor 27, trebuie să ştii pe ce lume te afli. Pe la începuturile sale ca preşedinte, nici Traian Băsescu nu prea ştia. A şi declarat o dată (deh, gafă!) că nu se simte bine în aceste deplasări la Consiliul European. Se şi vedea asta: era stîngaci, iar ceilalţi lideri nu prea îl băgau în seamă. Între timp, a învăţat ce are de făcut şi, în plus, a rămas „veteranul“ Consiliului, dat fiind că mulţi dintre ceilalţi şefi de state ori de guverne s-au schimbat între timp. Turbulenţele suspendării şi revenirii în funcţie i-au sporit capitalul de aprecieri din partea celorlalţi lideri politici: în primul rînd pentru că, omeneşte vorbind, orice lider politic nu poate decît să-l admire (sau măcar să-l invidieze) pe un coleg de-al lor care „nu se lasă“ şi găseşte forţa să revină, iar în al doilea rînd pentru că interimarul Crin Antonescu şi premierul Ponta au făcut-o de oaie în aşa hal încît politicienii europeni s-au lămurit că nu-i pot avea drept parteneri credibili. Unii au spus-o pe faţă, alţii mai cu fereală, alţii au tăcut diplomatic. Dar toată lumea s-a lămurit cine ce poate. În plus, Victor Ponta este în continuare acuzat de plagiat, chiar dacă dna Ecaterina Andronescu, după ce a spus că are nevoie de „determinare juridică“, a îngropat povestea. (Şi îngropată va rămîne, sînt gata să pariez.)

În aceste condiţii, chiar dacă o bună parte a negocierilor pe cifre şi aspecte concrete se poartă la niveluri mai mici, e important ca în „finală“ să avem un reprezentant care nu are atîtea tinichele de coadă şi pe care şefii statelor şi guvernelor europene să-l privească cu o anume încredere. De ce vrea, atunci, dl Ponta să meargă la Consiliul European, în afară de dorinţa de a-l zgîndări din nou pe Traian Băsescu? Nu ştie că n-are trecere în Europa? Posibil. Căci, la nivelul său politic, s-ar putea să trăiască cu impresia că şi în politica europeană „merge“ cu abureli, cu minciuni, cu mişto-uri – ca „la noi“, la Antena 3. Ştie şi nu-i pasă? Şi asta e posibil: e atît de mîndru de sine că l-a văzut mama depunînd jurămîntul ca premier, încît vrea să-l vadă şi poporul la televizor cum schimbă zîmbete şi strîngeri de mînă cu mai-marii Europei. Oricum ar fi, stăm prost. După ce am tras la căruţă atîţia ani pentru a intra în Uniunea Europeană şi – cu chiu, cu vai, împinşi de la spate – am reuşit, am ajuns într-o situaţie foarte proastă în raporturile cu UE. Nu numai că povestea cu „a şaptea ţară ca mărime“ a rămas doar o formulă retorică pentru a gîdila orgoliul naţional, dar: de visatele fonduri europene din exerciţiul bugetar 2007-2013 se cam alege praful, discursul antioccidental reînfloreşte (şi nu prin glasul lui Vadim Tudor, care între timp s-a cuminţit şi ia salariu de la Parlamentul European, ci prin al „liberalului“ Crin Antonescu), am ratat intrarea în Schengen, justiţia ne este în continuare monitorizată. Iar la Consiliul European care va discuta bugetul pe următorii ani se înghesuie să meargă premierul unei coaliţii care are mari dureri în cot faţă de UE.

De aici încolo, începe însă o altă problemă: numita coaliţie are toate şansele să cîştige alegerile cu un scor mare. Dacă va fi aşa înseamnă că durerile în cot faţă de UE vor deveni cronice. De ce majoritatea e tentată să voteze asemenea inşi (lasă că nici pe „partea cealaltă“, la dreapta, nu prea răsare soarele!...) e o discuţie pe care o lăsăm pe altădată. Deocamdată, să consemnăm faptele: Consiliul European – la care ne-am dorit atîta să fim reprezentaţi, ca să ne simţim şi noi „în rîndul lumii“ – a ajuns doar un subiect electoral intern. Iar apartenenţa la UE cade tot mai mult – printre guvernanţi – în derizoriu, pregătind temeinic adevărata resurecţie a discursului antioccidental în politica românească.