Mamaie

Ca şi în alte domenii, în zona formelor lingvistice ale politeţii spaţiul cultural românesc permite coexistenţa mai multor sisteme foarte diferite, care se ignoră sau se observă reciproc cu suspiciune, uneori cu indignare. Vechea ruptură produsă de modernizarea accelerată din secolul al XIX-lea nu a fost încă depăşită întru totul, astfel încît codurile populare şi cele culte (cu specificul lor regional) funcţionează adesea după reguli proprii, care nu au fost descrise cu acurateţe sau măcar cu suficiente probe statistice. Astăzi constatăm că se răspîndeşte tot mai mult o tutuială iritantă şi nivelatoare, dar trebuie să admitem că adresarea politicoasă marcată, care foloseşte dumneavoastră şi pluralul, e tîrzie şi a coexistat, de la apariţia ei, cu un sistem tradiţional al adresării la persoana a II-a singular (chiar în contexte ceremonioase: „măria ta eşti...“). Combinarea unui termen de politeţe cu prenumele (doamna Loredana) e supărătoare pentru mulţi vorbitori culţi, dar continuă de fapt (cu o frecvenţă zdrobitoare în uz) un model vechi, întru nimic reprobabil (de la Doamna Chiajna la coana Anica), concurat doar, de la un moment dat încolo, de sistemul francez, în care termenul politicos trebuia urmat de numele de familie (doamna Popescu). Mulţi vorbitori nici nu au reprezentarea vorbirii populare din proprie experienţă, ci mai curînd prin intermediul unor ficţiuni literare: cititorul lui Sadoveanu îşi formează o anume imagine asupra vorbirii ceremonioase a ţăranilor români, contrazisă brutal de apariţia lui bă în adresarea în familie, în Moromeţii lui Marin Preda. Observăm totuşi că o nouă şi profundă multiplicare a codurilor nu s-a produs în regimul comunist, cu toată ambiţia acestuia de a schimba formele de adresare: termenul tovarăş pare să fi fost o convenţie socială artificială, care nu a pătruns cu adevărat în habitudinile politeţii populare sau culte.

O diferenţă între sistemele noastre de politeţe pare a fi criteriul esenţial al ierarhizării: cele moderne ţin cont mai ales de statutul social al persoanei, iar cele tradiţionale sînt sensibile mai ales la diferenţa de vîrstă. E foarte probabil ca distribuţia actuală a tutuielii să fie influenţată mai ales de apropierea de generaţie dintre vorbitori, iar folosirea termenului domnişoară să fie dependentă mai curînd de vîrsta, decît de statutul marital al unei femei.

În acest context cred că trebuie plasată şi utilizarea intensă, în lumea românească de azi, a apelativului şi a termenului de desemnare mamaie: pe de o parte în interiorul codului popular, în care e încărcat pozitiv, afectiv şi politicos, pe de altă parte în afara acestui cod, ca termen ironic şi depreciativ. Desigur, cuvîntul e şi termen de rudenie, cu sensurile sale primare, singurele reţinute în DEX şi în celelalte dicţionare generale contemporane (explicate telegrafic, prin sinonim: „bunică“ şi „mamă“). De altfel, cuvîntul a fost înregistrat tîrziu şi e foarte puţin prezentat în dicţionarele noastre: la Tiktin, la Candrea – cu explicaţia „mamă (termen de desmierdare)“. În dicţionarul academic (DLR, Litera M, 1965) se precizează că sensul „mamă“ e curent în Moldova, iar sensul „bunică“ – în Muntenia şi Oltenia. Cuvîntul apare în relatările de călătorie ale lui Petre Ispirescu („scaldă-l mata, mamaie“) şi la Gheorghe Brătescu („mamaia mă trimetea cu un bileţel“). O discuţie din Internet pare să confirme repartiţia actuală a termenului: cineva afirmă că „în Ardeal nimeni nu-i zice bunicii mamaie şi bunicului tataie“; altcineva mărturiseşte: „Eu zic doar «mamaie» şi «tataie»! N-am folosit în viaţa mea «bunică» sau «bunic»“ (forum.wordreference.com, 2007).

În mod evident, în afara rudeniei propriu-zise, mamaie a devenit un termen generic de adresare, la origine politicoasă, pentru o femeie mai în vîrstă. Presa actuală atestă folosirea termenului cu această valoare (necuprinsă în dicţionarele noastre), de pildă citînd un apel pentru o campanie civică („Mamaie, ăştia de la Chevron vor să mi te-omoare!“, ziare.com) sau prezentînd personaje pitoreşti pentru emisiunile de televiziune „Mamaie Vasilica s-a plimbat cu limuzina“ (accesdirect.a1.ro). E drept, mult mai numeroase sînt situaţiile în care apelativul foloseşte marca vîrstei în context agresiv: „mamaie, e chiar atît de greu? – uitaţi cît se chinuie băbăciunea asta să scoată amărîta aia de maşină“ (video.e-transport.ro). Şi transformarea în termen generic de desemnare, fără legătură cu rudenia, cu sensul „femeie bătrînă“ şi conotaţii mai mult ironice decît eufemistice e foarte răspîndită: „Ce divă s-a îmbrăcat ca o mamaie?“ (unica.ro); „e genul mamaie-din-provincie“ (agenda.liternet.ro). Termenul are şi plural: „vă daţi zmei şi claxonaţi mamăile pe trecerea de pietoni“ (cabral.ro), de obicei folosit ironic-depreciativ: „am mai auzit una în faţa blocului între două mamăi“ (miresici.ro).

Oricum, dicţionarele noastre ar trebui să includă o explicaţie a uzului actual. Iar femeile cărora necunoscuţi li se adresează cu apelativul mamaie (şi nu au de ce să fie foarte încîntate de încadrarea într-o anume categorie de vîrstă) au totuşi consolarea de a primi apelativul ca pe o formă a politeţii populare (regăţene), nu neapărat ca pe o agresiune urbană.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Editura Humanitas, colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).