Flori, fete, filme sau băieţi
Încerc să pricep care este rostul pe lume al subvenţiei europene. Eu aşa ştiu: atunci cînd primăria anunţă că subvenţionează gigacaloria, lucrurile sînt clare – de la bugetul local se dau nişte sume care trebuie să acopere o parte a costurilor, astfel încît pensionarii să îşi permită încălzirea casei. Subvenţionată fiind, gigacaloria devine mai ieftină. Atunci cînd statul anunţă o listă de medicamente compensate, e cam la fel: bugetul acoperă o parte a preţului de vînzare la raft, astfel încît tratamentele să coste cît mai puţin posibil. Cetăţenii nevoiaşi au parte de medicamente ceva mai ieftine. Sau: primăria acoperă o parte a cheltuielilor regiei de transport public, astfel încît mai mulţi cetăţeni aleg să meargă cu metroul sau tramvaiul, întru confortul general al urbei. Ăsta ar fi principiul: subvenţia înseamnă preţ de vînzare mai mic, cu ajutorul banului public. Ei bine, nu şi la Uniune.
Încep din agricultură, vin apoi şi la cultură. Carevasăzică, subvenţia la hectar. Ştim: Uniunea dă nişte bănuţi fiecărui proprietar de teren, indiferent dacă lanul este cultivat sau nu. Aşadar, fermierul (mai corect spus, proprietarul) capătă nişte bani, fie că produce mîncare, fie că are grijă de o frumoasă pîrloagă. Consecinţa este că Uniunea are în prezent aproximativ 30 (treizeci) de milioane de hectare nelucrate. Urmarea firească este preţul mai mare al mîncării pe rafturile supermarketurilor europene. Evident, există un cîştigător: fermierul. Pe scurt, politica agricolă comună este o politică a preţurilor înalte. Iată cum subvenţia respectivă duce preţurile în sus, nu în jos. Argumentul este menţinerea în activitate a unor ferme de dimensiuni medii (mai degrabă mici pentru standardele globale de productivitate), în scopul păstrării diversităţii culinare, a calităţii produselor alimentare şi a unei moşteniri culturale unice a spaţiului european.
Numai pentru cultură este programul MEDIA. El este unul dintre cele mai degrabă mici. Pentru exerciţiul bugetar 2014-2020, vorbim despre 1,8 miliarde de euro. Spre comparaţie, BBC-ul are un buget de cam 6 miliarde anual. MEDIA (şi succesorul lui, Europa Creativă) îşi propune să susţină domeniile creaţiei audiovizuale: producţia de film documentar sau de ficţiune, distribuţia, marketingul filmelor, trainingul de specialitate. Multe documentare româneşti (unele, remarcabile) au fost parţial finanţate de MEDIA. Uniunea dă ceva bani pentru ca nişte produse relativ greu vandabile, fără o soartă comercială clară, dar de calitate artistică bună şi foarte bună, să poată ajunge la public. Ceea ce sună bine pentru public, dar nu foarte bine pentru economişti.
Numai că fie-mea, de curînd, a fost sedusă de serialul de animaţie numit Căţeluşii din Pocketville. Finanţat şi el de programul MEDIA. Un serial drăguţ, cam roz-bonbon pentru gustul meu, dar plin de mesaje pozitive, desenat cu grijă, cu un scenariu atent gîndit. În prima fază, m-am bucurat. Bani europeni bine folosiţi. Bucuria a durat pînă am ajuns la supermarket şi am văzut cît costă doi căţeluşi din plastic, reprezentînd eroii serialului. 50 de lei pentru doi piticuţi cît degetul, fără nici un chichirez. Singura lor calitate este că reprezintă personaje din amintitul serial. Îmi este foarte clar că marja de profit a firmei italieneşti Mondo TV (repet, receptor al unei subvenţii din bani publici) este considerabilă. Mai ceva ca a concurenţilor de la Disney.
În concluzie, am următoarea nedumerire: fondul MEDIA (sau oricare altă finanţare europeană) ar trebui orientat mai degrabă spre produse de calitate mare, cu destin comercial incert, întru susţinerea unor standarde de calitate (cam ca în cazul agriculturii cu „specific“) sau spre filme sustenabile financiar, de largă audienţă, aducătoare de profit? În acest ultim caz, de ce ar ajuta banul public un spor de profit unor proiecte care ar putea fi, în ultimă instanţă, perfect „bancabile“? În plus, succesul de casă asigurat (şi) de asistenţa într-ale marketingului, finanţată de Uniune, îmi aduce la raft produsele asociate, la preţuri umflate înfiorător. Ceea ce sună foarte bine pentru economişti, dar nu prea bine pentru public.
Iaca, la dilema asta n-am răspuns. Nici Uniunea nu cred că are.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
Foto: A. Manolescu
