Gata! Mă mut la ţară!

E un refren care se aude din ce în ce mai des. Zeci, sute de doamne şi domni, povestind în toate împrejurările – la o petrecere, la restaurant, în interviuri şi în articole – despre visul sau despre decizia de a se muta la ţară. În ultimele două săptămîni, parcă s-a rupt barajul lacului de acumulare în care se aduna dorinţa de a evada din oraş. Mai toţi prietenii şi cunoscuţii cu care m-am văzut în vremea asta au dat glas dorinţei fierbinţi de a spune la revedere urbanului şi de a îmbrăţişa, pasional, ruralul. În poveştile celor mai mulţi dintre ei, cîmpurile pline de flori şi iarbă înaltă, unduindu-se în bătaia vîntului, dealurile molcome, rîurile care susură în fundul grădinii, livezile grele de rod şi casele vechi, cu prispe mirosind a busuioc şi dovleac copt, abia aşteaptă să primească orăşenii reîntorşi la sînul matern al naturii. În cele mai multe cazuri, nici măcar nu e vorba de alergarea după o casă de vacanţă, după un loc în care să te retragi la sfîrşit de săptămînă, ci despre exprimarea clară a dorinţei de a părăsi definitiv oraşul.

De cele mai multe ori, doamnele proiectează pe ecranul idealului rural poveşti înflorate ca o cămaşă de la Muzeul Satului, scenarii idilice în care deschiderea unei pensiuni joacă, de obicei, rolul principal. Curg planurile-secvenţă în care garderobele urbane iau drumul donaţiilor către săraci, apartamentele şi casele se vînd fără milă, legătura cu spaţiul urban se taie din rădăcină, iar uliţele satelor cochete se umplu de prospătură hipsterească. Înlăţuirile de imagini continuă cu aşezarea la vatra satului, ridicarea pensiunii, aranjarea grădinii de zarvaturi, umplerea pivniţei cu murături, dulceţuri, cîrnaţi afumaţi, slănini şi jamboane, selectarea atentă a seminţelor de flori pentru explozia cromatică din faţa casei, culegerea viei şi trasul vinului în butoaie, la odihnă activă. Pe urmă, scenariile mutării la ţară trec la punctul culminant al sosirii turiştilor. Coşmarul vederii zilnice, în viaţa de la oraş, a unui şef tembel – oportunist, lingău şi, obligatoriu, impostor – se sparge ca un geam mat subţire, lăsînd loc luminii unei noi vieţi. Pensiunea e gata să-şi primească oaspeţii. Nu ne mai spune nimeni ce trebuie să facem. Nu ne mai dă nimeni ordine şi deadline-uri. Acum, în sfîrşit, facem cum ne taie capul. Am aranjat interioarele casei în cel mai dulce vintage, gutuile rîd din pervaz, ştiuca umplută cu legume trimite, din cuptor, arome ameţitoare, ciorba groasă, cu borş, bolboroseşte pe plită, sîntem gata să primim turiştii şi să-i facem să se simtă aşa cum n-au crezut ei că se poate în viaţa asta.

Alte poveşti, mai puţin antreprenoriale, sînt doar plonjări în oaza de linişte şi miros de fîn proaspăt cosit de pe dealurile satului. Oraşul, cu traficul lui dement, cu claxoane isterice, cu hărmălaia zilnică şi cu stresul care ne scurge şi ultima picătură de energie, a rămas în urmă. Ne-am mutat la ţară. În cel mai rău caz, facem naveta la oraş, la lucru. Odată veniţi acasă, după orele de program, ne aşezăm pe prispă, aprindem o pipă şi deschidem o carte. În sfîrşit, avem timp să citim. Televizorul, cu lătrătorii abonaţi la certitudine, cu veşti alarmante şi filme tîmpite, lipseşte din lumea obiectelor care ne înconjoară. Copiii îşi fac temele, zîmbind fericiţi, în odaia dinspre livadă. Soţia scoate apă din fîntînă şi udă florile. Se aud tălăngile vitelor care se întorc de pe islaz, înainte de lăsarea serii. Doamne, cît e de frumos!

Întîmplarea face ca nici măcar unul dintre cei pe care îi cunosc binişor – prieteni sau cunoscuţi care s-au mutat la ţară – să nu mai fie deloc la fel de entuziaşti ca în primele zile de aşezare în paradisul rural. Naveta s-a dovedit mult mai complicată decît ar fi părut şi, în cele din urmă, i-a făcut praf. Prietenii i-au vizitat o vreme, cît timp povestea a fost cool, apoi au cam rărit-o. Copiii sînt deprimaţi că nu se pot vizita cu colegii şi cu prietenii. Vorbim aici de oameni normali, cu salarii normale, nu de cei care pot locui oriunde pe planeta asta, pentru că dispun de avioane şi elicoptere. Pentru cîţiva dintre cei pe care îi ştiu, mutarea la ţară a însemnat ruperea de spectacole, expoziţii, cîntări, lucruri care le erau foarte dragi. Părăsirea comunităţilor ai căror membri erau – e drept, mai mult sau mai puţin fericiţi – a generat nişte efecte mult mai complicate decît s-ar fi putut crede. Unii se încăpăţînează să nu recunoască nimic din toate astea, dar în loc să întinerească şi să se însenineze, s-au încrîncenat cumplit şi îmbătrînesc văzînd cu ochii.

Pe de altă parte, nu vreau să dau nici eu în boala atotştiutorilor care dau sentinţe şi fac o teorie din orice nimic. Însă moda fugii de la oraş are şi alte resorturi perverse, dincolo de dorinţa normală a liniştirii, a întoarcerii la natură, a vieţii tihnite, departe de nebunia urbană. Prin alte părţi, cultura locuirii la distanţe mari de spaţiile urbane are fundamente istorice vechi şi suportul unei infrastructuri fundamental diferite de cea de la noi. Aici, evadarea din urban are, nu arareori, chipul unui soi de renunţare la sinele evadatului. Ştiu că îi pot irita pe mulţi cu rîndurile astea, şi că se pot da nenumărate contraexemple care să pună la colţ opinia de faţă. Dar, la noi, deficitul de cetăţeni urbani, în adevăratul sens al sintagmei, se adînceşte de la o zi la alta. Obosiţi de lentoarea reformelor, de ofensiva mîrlăniei biruitoare, de precaritatea disperantă a serviciilor publice, de lipsa de orizont şi de spectrul unei vieţi profesionale plafonate, mulţi îşi găsesc un ideal în evadarea din urban. Deseori, în cazul nostru, aceasta nu e o evoluţie firească, aşa cum pare, ci o recunoaştere a înfrîngerii, un abandon, o fugă din mulţime, într-o altă mulţime, mai puţin concretă, dar şi mai tristă.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.